O seara de vineri

Intr-o seara calduroasa de final de mai, undeva in suburbiile Tokioului, ma plimbam cu prietenul meu la fel de alb si cu ochii la fel de verzi-albastrui, pe o alee ce parea sa fie acoperita de o cupola verde ce sakura prin ramurile carora se vedea cate o stea. Pe alee, pe langa noi, treceau grabiti localnici ce plimbau cateii sau ce hraneau pisica de la coltul blocului. Altii iesisera la alergat iar cei mai multi dintre ei se intorceau de la serviciu.
Sunt din ce in ce mai putini ce se uita lung la mine sau care tresar cand ma vad. S-au obisnuit cu noi aici. De acum stiu ca cateva sute de metri mai incolo e un camin international.
Din cand in cand mai tresare unul, insa asta se intampla cand ne aude vocile. Vorbim destul de tare si vorbim intr-o limba ciudata, o limba pe care nu prea o aud dar ce seamana cu ceva cunoscut. Atunci ingorc capul spre noi sa vada cum aratam.

Dar noi nu ii mai bagam in seama si nici nu ne mai pasa de cum reactioneza. Ne-am enervat de prea multe ori cand o batrana s-a dat jos de pe bicicleta cand a trecut pe langa noi, iar apoi s-a urcat la loc, sau cand un mosneag ursuz ne-a zis sa plecam acasa in tara noastra. Ne amuza copii ce se uita lung la noi, cascand gura de uimire sau razand pe ascuns. Putini din ei sunt mai curajosi si striga dupa tine "Haro!". Si hello-ul asta japonizat poate sa fie sincer sau aruncat la vrajeala cu tupeu. De mici ii vezi daca o sa fie extremisti sau deschisi.
In plimbarea noastra alene, manata de o conversatie despre nimicuri importante, ne intesectam cu zeci de astfel de oameni iar la un moment dat mi se pare ca devin un tot unitar, un val ce se misca pe langa noi, barca. Din valul acela observ deodata ceva diferit. E un strain, e gaijin ca mine, ca noi. E de mai mult aici, e cat se poate de japonizat. La 26 de grade e imbracat la costum cu cravata si poarta in mana o servieta. Pe frunte transpiratia i se aduna margele. Pe el l-a invins sistemul sau poate el a ales sa fie parte din el, sa se ascunda intre altii la fel, sa nu mai iasa in evidenta. Ii va pe fata tristetea si oboseala asa ca ii transmit si eu un zambet mic si o privire calda ce spune: "Si noi suntem in situatia ta, te intelegem si suntem alaturi de tine!" Ii caut ochii si astept sa imi intoarca un zambet ce sa-mi spuna: "Multumesc!" insa primesc niste ochi incruntati si o miscare din cap, cu barbia inainte ce imi spune: "Ce vrei ba de la mine!".
Si atunci am rabufnit. Cum? Aici gaijini inghititi de sistem sunt mai rai ca japonezii extremisti. Ma intorc inspre el si il injur in romana destul de urat si destul de tare. Prietenul meu striga: "Horica! Ce te-a apucat?" Ce sa-i spun, cum sa-i explic frustrarea asta stupida, cum sa-i zic ca m-a enervat ca un strain nu mi-a zambit cand i-am zambit si eu. Mai mult ca sigur cea ce am crezut eu ca transmit s-a vazut altfel din exterior si omul acela s-a aparat instinctual. E vreo lege nescrisa ce spune ca daca ii zambesti unui om aflat in ceasi situatie ca tine, iti zambeste si el? Mai mult ca sigur ca nu va intelege ce s-a intamplat pentru ca nici eu nu am inteles cand am incercat sa imi dau seama ce a fost cu acea reactie a mea si nici  dupa cateva ore cand scriu aici povestea.
Am fost un caine ce a latrat prieteneste pe langa alt cainie si a primit in schimb un marait. Cu coada intre picioare mi-am vazut cuminte de drum si de discutiile noastre, incercand sa fac uitata povestea.
Poveste ce inca ma bantuieste...
Pe curand...

P.S.: Dupa ce am trait povestea asta, in timp ce scriam un ciot al articolului de pe telefon, am descoperit un articol al Sabinei Yamamoto pe aceasi tema. Articolul ei e usor la polul opus, e optimist si luminos ca ea. Merita citit, aici.