miercuri, 31 decembrie 2014

Top 5 carti 2014

M-am gandit sa inchei anul cu un top al celor mai bune 5 carti pe care le-am citit anul acesta. Ca si anul trecut, in 2014, am acceptat provocarea de la Goodreads si mi-am numarat cartile citite. Imi propusesem sa citesc 27, pentru ca in 2014 am 27 de ani (pe modelul ca in 2013 mi-am propus sa citesc 26) de carti. Chestia asta nu o s-o mai fac la anul, pentru ca in 20013 am citit vreo 53 de carti iar anul asta 77, cu 50 mai multe decat mi-am propus. Deci, de prin mai, provocarea mea a fost sa am cele mai multe carti citit din lista mea de prieteni de pe facebook, lucru ce nu a fost posibil, pentru ca Nadia, m-a intrecut cu vreo 5, daca nu 6 carti. Dar despre provocarea de la anul, o sa scriu atunci cand o incep. 
Mi-a fost greu sa ma opresc la 5 carti ce mi-au placut mult. De vreo cateva zile tot intru pe goodreads, si ma tot uit peste copertele cartilod din challenge-ul de anul asta si mai sterg sau mai adaug din lista de top pe care o am. In lista au fost vreo 10-12 titluri si partea grea a fost sa le sortez intr-un top si astfel sa vin cu cele mai bune 5. Atentie, topul nu se refera la carti aparute anul asta, ci la carti pe care le-am citit eu in acest an.
Asa ca dupa ore bune de gandire si liste peste liste, am decis urmatorul top:


Puteti citi ce am scris despre carti, dupa ce le-am citit, dand un click pe numele ei in top.

Pe curand...


marți, 30 decembrie 2014

Filme bune dupa carti la fel de bune

In ultimul timp am citit doua carti japoneze, foarte bune: Rashomon si Balada de la Narayama. Ambele filme au avut parte de ecranizari senzationale pe care a trebuit sa le vad.
Rashomon, realizat in 1950, a castigat o sumedenie de premii interantionale, printre care Leul de Aur la Festivalul de la Venetia si Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain, in 1952. Astfel, pelicula este considerata primul film japonez modern si filmul care a introdus cinematografia japoneza in cea internationala.
Filmul are la baza doua povesti din volumul lui Akutagawa, Rashomon   si Intr-un lastaris (primele doua povesti din volum) ce se imbina intr-una singura - avand povestea uneia si personajele celeilalte.
Filmul ne prezinta 4 variante ale aceleiasi povesti: o crima si un viol. Fiecare: victimile, criminalul si salvatorul isi prezinta in fata noastra povestea sa. E un film foarte bun, ce trebuie neaparat vazut, mai ales de iubitorii de cultura japoneza dar si de cinefilii amatori.

The Ballad of Narayama a avut parte de doua ecranizari, una in 1958 (o puteti vedea pe youtube, AICI) si una in 1983. Eu am vazut-o pe cea din '83, pentru ca aceasta este considerata o capodopera, castigand numeroase premii, printre care marele premiu de la Cannes, Palme D'Or, in 1983. 
Filmule e la fel de taios ca si nuvela lui Fukazawa dar reuseste totusi sa faca povestea mult mai umana. Obiceiul satului ce e prezentat in carte si in film, imi parea barbar, insa in film pare normal, pentru ca intelegi mai bine faptul ca asta era credinta lor si ca nu faceau asta obligati, ci din proprie initiativa.
Ca cinematografie, mi-a placut foarte mult ca intre scene, apar cadre cu natura in miscare: de la broaste ce se imperecheaza, la lacuste ce mananca sau serpi ce misuna prin camp.
Peisajele sunt minunate, Japonia rurala e foarte frumoasa, iar actori foarte bine alesi. E un film ce merita vazut,

Pe curand...

luni, 29 decembrie 2014

Balada de la Narayama

Nu auzisem niciodata de Shichiro Fukazawa si nici nu cred ca o sa fi auzit, daca nu primeam cartea asta cadou de Craciun de la Vali. Editura Univers nu face parte din editurile pe care le urmaresc aparitiile editoriale pentru ca pana acum nu am vazut niciun titlu care sa ma atraga, iar mostenirea editoriala pe care o are de dinainte de '89 se afla deja in biblioteca familiei.
Cum nu stiam nimic de carte sau de autor, am inceput sa caut pe net si tot ce am gasit e textul ce apare si pe spatele cartii, in diferite limbi si mici variatii. Asa ca am facut ce fac de fiecare data cand nu stiu ceva legat de Japonia, mi-am intrebat prietenii de la Japonia Noastra. Si pentru ca mi-a placut ce mi-au spus despre autor si carte, am lasat toate cartile ce erau deja planificate in lista, si am luat-o pe asta, acasa cu mine, in vacanta.

Volumul cuprinde 12 povestiri din care am fost impresionat de trei: 
Balada de la Narayama - o poveste socanta inspirata dintr-o legenda locala, ce spune ca batranii satului erau dusi sa moara de foame cand implineau 70 de ani, pentru a mai salva din putina hrana pe care o aveau si pentru a hrani zeii.
Povestea unui vis de gratie - povestirea depsre care se vorbeste in toate prezentarile autorului, povestea in care el viseaza ca o omoara pe imparateasa, poveste ce a starnit controverse si furie, ce s-au concretizat cu un atac asuprea editorului sau, atac ce l-a facut pe Fukazwa sa se retraga din viata publica.
Valea Fuekuki  - ultima povestire din volum, pare un micro-roman, cu actiunea ce se intinde pe parcurul a catorva ani buni, cu personaje ce evolueaza si o poveste complicata. 
Cu toate ca Fukazawa nu este un autor cunoscut la noi, volumul lui merita citit si sigur v-a fi indragit de cei ce sunt fani ai scriiturii mai intunecate.
Pe curand...

duminică, 28 decembrie 2014

Un sfert de veac

Acum 25 de ani a fost un decembrie cald, asa ca zilele trecute. Poate daca nu era cald, nu ieseam atat de multi oameni in strada, nu se construia democratia. 
Intr-o seara calduroasa, pe terasa acoperisului unui blog turn dintr-un oras de provincie, doi prieteni fac un pact. Erau la varsta adolescentei, cand nu credeau si urau regulile, cand vroiau sa iasa din tipar. Acel sfarsit de an aducea ceva unic, o viata noua, intr-o lume libera. Era sansa lor sa faca altceva dar totul trebuia sa inceapa cu un pact. Brusc, toate jocurile lor ce sfidau regulile, pareau nimicuri, acum puteau sa viseze mult mai departe. 
Se intalnisera pe acoperis la 17:22. Aveau ei o regula ce spunea ca intalnirile lor trebuie sa fie numai la ore neconventionale. Toata lumea se vedea la fix sau la si jumate. Rar cineva la si un sfert sau la fara un sfert. Ei nu erau asa. Ei se intalneau la si trei minute, la si 39 sau la si 22, ca in seara asta. Ceasurile electronice erau sincronizate unul dupa altul la secunda, asa ca nu aveau motive sa nu respecte cu exactitate ora intalnirii.
La ora aceea, soarele deja apunea, dar pe strada inca era galagie. De pe acoprisul blocului lor, vedeau in centru prefectura, unde lumea era adunata de aproape o saptamana. Cantau si fluturau steagul democratiei. Doar ai lor stateau inchisi in casa, cu televizorul deschis, framantandu-se si disperand de teama. Fusesera reprezentantii Partidului in fabrica, erau cei care raportau totul la Partid. Ce urma sa se intample cu ei? Se mai puteau intoarce oare la munca dupa anul nou?
Tinerii nu vroiau sa ajunga niciodata ca parintii lor. Visau sa vada lumea, sa aiba timp sa citeasca si sa se plimbe la sfarsit de saptamana, Nu vroiau sa ajunga ca ai lor, niste robotei ce raportau totul Partidului, iar acum, cand pentru toata lumea, incepea o noua viata, pentru ei se ruina.
Facusera rost de niste otrava. In nebunia zilelor astea, nimeni nu bagase de seama ca intrasera in scoala,  intrasera in laboratorul de chimie si acolo, el (olimpic la Chimie). facuse doua doze mici de otrava. Le pusesera apoi in niste pipete mici, niste mostre de parfum de-al ei, si in seara asta urma sa faca pactul. Daca ajungeau vreodata nefericiti, niste robotei ai societatii, urmau sa inghita otrava si sa puna capat nefericirii. Insa isi promisesera ca nu o sa ajunga niciodata in stadiul asta.

Au trecut 25 de ani de la acel pact. Ea locuieste in Bucuresti. Imediat dupa ce a terminat Facultatea de Limbi si Literaturi Straine, sectia Ebraica - Engleza, a fost racolata de SRI sa lucreze pentru ei. A zis da. Isi imagina o viata de spion, cu misiuni in Israel. N-a fost decat odata acolo, si asta intr-o vacanta. Lucra intr-un birou, traducea acte ce pareau lipsite de importanta. Se maritase cu un coleg de serviciu, inginer electronist - ajuns sef pe Bucuresti si aveau impreuna doua fete: una de 10 ani si una de 7. Aveau o viata foarte banala si nu ieseam cu nimic in evidenta.
El a terminat Chimia si a ajuns profesor la liceul unde invatase. Fusese insurat de doua ori pana acum si avea 2 copii pe care ii vedea prea rar. Viata lui se impartea intre scoala - meditatii - karate si un pic de internet dating. Nu vizisase lumea. Fusese in comisie la vreo doua olimpiade internationale si vizitase Grecia de doua ori. Uitase de mult de pact si de ea.
In ziua de Ajun a aflat de la ai sai ca vecina de vis-a-vis a murit. "Mama prietenei tale din copilarie" - i-a zis maica-sa. "Le-a stricat Craciunul. Trebuie sa vina de la Bcuruesti sa se ocupe de inmortmantare. Iar de acum inainte, fiecare Craciun o sa-i aminteasca de mama ei moarta" - a completat apoi.
A doua zi s-au intalnit in bucataria mamei lui. Au stat ore intregi si au povestit. Oare cum lasasera timpul sa-i transorme asa si de ce nu au mai ramas prieteni? Si-au adus aminte de sticlutele de otrava. Si-au amintit si unde le-au ascuns...

Pe curand...

miercuri, 24 decembrie 2014

Anger management

Mi-a placut mult Two and a Half Men, de aceea, atunci cand Charlie Sheen a fost concediat, mi-a parut rau. Insa apoi cand am auzit ca o sa joace intr-un nou serial, pe FX, mi-am propus sa il vad.
Din pacate Anger Management a fost pe o panta descendenta. Au disparut personaje, au aparut unele noi si parca mai nesarate, Sheen a intarziat filmarile pentru ca era mai mereu beat si drogat si colac peste pupaza a cerut ca Selma Blair sa fie concediata pentru ca rolul ei devenea prea popular. Si cum serialul fusese deja anuntat cu un sezon 2 de 90 de episoade (primul avusese 10 si vroiau sa faca cel putin 100 ca sa intre pe Sindicat), producatorii au anuntat pe la episodul 70 si ceva, ca dupa cele 100 de episoade, serialul va fi oprit. Intr-un fel imi pare rau, pentru ca avand un sezon lung de 90 de episoade, a cam fost singurul serial ce avea mereu un episod, fie ca era vacanta de iarna sau de vara. Pe de alta parte, e bine ca s-a terminat ca oricum era slabut si ma cam plictisisem de el.
Nu cred ca e unul din serialele ce o sa-mi lipseasca.
Pe curand...

marți, 23 decembrie 2014

Anexa la Scrisoarea pentru Mos Craciun

Draga Mos Craciun,
Am niste zile de toata pomina. Vineri am plecat din Bucuresti, acasa si ghinioanele s-au tinut de mine lant: am dat cu piciorul peste cablul de alimentare de la laptop si a zburat pe jos; am crezut pentru o ora ca am datele de cont trecute gresit la serviciul social, dar de fapt nu bagasera ei bursa; mi-a cazut tigaia cu mancare de pe aragaz pe jos, cu susul in jos si nu mai aveam nimic de mancare in casa; am sunat 40 de minute la taxi si intr-un final, cand au raspus, mi-au spus ca taxiul vine in 10 minute, a ajuns in 5, deja pierdusem programarea la autocar, si prin telefon, in taxi, ma rugam de sofer sa imi pastreze locul ca ajung. Am ajuns fix inainte sa plece, cand vroia deja sa ia pe altcineva.
Si asta nu a fost nimic in comparatie cu ceea ce am patit cand am ajuns acasa. Bine merci, in masina (ce tocmai avusese ITP-ul facut si asigurarea calda din acea zi), intr-o intersectie (Miorita - Piata Nord), semaforul verde (ce-i drept mai erau 3 secunde cand ai intrat eu in intersectie), bang din stanga apare unul cu viteza mare (logic pe rosu), imi taie calea, incerc sa evit, franez, trag de volan, dar il pup in lateral spate. Ala se invarte prin intersectie (iti dai seama ce vieteza avea de s-a invartit), ies din masina, ma iau de el ca e nebun ca trece pe rosu, el nu ca avea verde. Eu bun, hai sa chemam politia, el nu ca poate ca a trecut de fapt el pe rosu. Eu zic ca bause...

vineri, 19 decembrie 2014

Povestiri pe Calea Mosilor

"Calea Moşilor e lungă, ba e lată. Calea Moşilor e cea mai frumoasă stradă pe care am întâlnit-o, pentru că vom locui aici. Se întinde de la bulevardul Republicii până la magazinul Bucur Obor, care este atât de înalt, încât uneori acoperă până şi soarele. Şi blocurile noastre vor fi înalte, însă acum sunt în construcţie. La parterul lor vor fi magazine, iar pe mijlocul străzii va trece tramvaiul 21."

Nu imi amintresc cum a ajuns aceasta carte electronica in posesia mea. Nu imi amintesc sa o fi cumparat, sa o fi primit cadou sau sa fi fost oferita de elefant gratis. Cred ca era oferita cadou odata cu instalarea ebook reader-ului de la elefant. Oricum, am descoperit-o de curand, cand aplicatia si-a facut update. 
M-a atras copera. E una din cele mai fromoase coperte pe care le-am vazut la o carte in Romania. Asa ca pentru coperta asta am lasat toate cartile din lista OCD-ista si am inceput sa citesc romanul format din povestiri al lui Adina Popescu. 
Aveam nevoie de o astfel de carte, acum inainte de sarbatori! Povestiri pe Calea Mosilor este o poveste foarmata din povesti ce se intind pe durata a 8 ani, si incepe can Adina se muta pe Calea Mosilor si incepe clasa I si se termina, in 1992, cand termina clasa a 8a. Autoarea spune ca e o carte pentru oameni mari dar eu as spune ca poate fi un roman pentru adolescenti si chiar pentru copii de peste 12 ani. E scrisa curat, e plina de povesti melancolice, amuzante si frumoase despre o copilarie ce aduce tribut unui cartier. Si mi-a placut ca e pe Calea Mosilor pentru ca stiu strada si ma plim de la Bucur Obor pana la intersectia cu Eminescu cel putin odata la doua saptamani.
E o carte atat de frumoasa ce trebuie citita de toti cei care au copilarit in oras pentru ca si copilariile noastre merita carti optimiste, nu doar cele ce povestesc copilariile de la tara.
Pe curand...

miercuri, 17 decembrie 2014

Harumachidzuki Matsuri (Seara Culturala Japoneza la UCDC)

Luni seara am fost la Seara Culturala Japoneza, altceva decat Noaptea Culturala Japoneza, ce avut loc vineri noapte.
Sa fiu sincer, nu prea aveam chef sa ma duc la eveniment. Pe hartie parea acelasi lucru ca vineri si cum vineri nu prea m-am simtit bine, am zis ca iarasi o sa comenteze lume ca sunt rautacios, si nu o sa inteleaga ca de fapt sunt pretentios. Aveam sa vad din nou teatru, dans si muzica traditionala si nu credeam ca o sa ma surprinda nimic,
Si ce sa vezi, am fost surprins. Studentii de la Cantemir au o alta perspectiva despre eveniment si nu ne-au prezentat didactic niste evenimente clasice, ci au pus toate intr-o poveste ce a inchegat totul. Elevii unui liceu pregatesc o seara culturala. Sub acest aspect s-au prezentat toate activitatile din eveniment. Elevii (actorii jucati de studenti) si-au propus sa faca o prezentare de moda si in timp ce ei isi imaginau cum o sa fie, modele se plimbau pe catwalkul dintre bancile din clasa. 

marți, 16 decembrie 2014

The Newsroom

In toti anii astia de cand ma uit la seriale, am invatat un lucru: Serialele bune sunt alea care nu tin mult, care se ard repede, ale caror povesti se sonsuma rapid si nu se lungesc in sute de episoade, ani de zile.
Serialele bune sunt alea ce te enerveaza ca s-au terminat atat de repede, care nu te lasa sa dormi doua nopti ca apoi, la rasarit sa-ti spui: Mai bine ca s-a terminat asa, epic!

luni, 15 decembrie 2014

Rashomon

Am mult de recuperat din cultura japoneza. Asa se intampla cand timp de 25 de ani nu o bagi in seama si apoi ai un soc cultural si te fascineaza ceea ce descoperi. Cine stie cat timp mi-ar fi luat sa citesc Rashomon a lui Akutagawa. Stiam de premiile oferite in cistea scriitorului insa nu ma gandisem niciodata sa caut ceva scris de el. Noroc cu Serban Georgescu ca m-a luat odata cu el in masina si am vazut cartea acolo. El citeste cand e blocat in trafic si atunci recitea cartea asta. Am fost curios si am cauta-o. Fiind veche, am gasit o editie e-book insa am avut probleme cu ea. Adobe digital edition nu imi recunostea fromatul ca sa o descarce si dupa ce m-am chinuti in n feluri (calculator pe doua conturi, tableta pe 4 aplicatii), am cedat nervos si le-am scris celor de la elefant despre problema mea, explicandu-le ca am cumparat zeci de e-book-uri de la ei, deci nu se pune problema sa nu stiu cum sa il descarc. Baietii au fost draguti si mi-au trimis cartea in format PDF.
Nu aveam de gand sa o citesc prea curand, pentru ca aveam alte carti ce isi asteptau randul, insa un update la aplicatia de ebook a celor de la elefant.ro, Rashomonul era aolo, alaturi de alte 15 carti pe care nu mi le amintesc sa le fi cumparat/descarcat.
Mi-a placut foarte mult cartea, ce cuprinde cateva povestiri scurte scire de cel ce a pus Japonia pe harta literaturii moderne. Nu stiu de ce, dar povestile lui mi-au adus aminte de Kabuki.
Astazi, cand cautam cate ceva despre carte, am descoperit filmul dupa doua din povestile din volum, film ce a castigat Oscarul si Leul de aur la vremea lui, in 52. 
Asa ca, cat de curand, o sa vad filmul, ca sunt tare curios cum e. La cat de mult mi-a placut atmosfera si scriitura, trebuie sa vad si varianta cinematografica.
E o carte pe care ma bucur ca am descoperit-o si o recomand tuturor celor care nu o stiu (daca mai exista ignoranti din astia ca mine).
Pe curand...

duminică, 14 decembrie 2014

Noaptea culturala japoneza la Universitatea Bucuresti

Vineri noapte am participat la un eveniment despre care auzisem multe si la care chiar vroiam sa merg. Noaptea culturala Japoneza este organizata de studentii de la sectia de Japoneza din cadul Facultatii de Limbi si Literaturi straine din Universitatea Bucuresti si se afla la a a cincea editie.
E un eveniment ce da bine pe hartie, cu multe activitati, de la teatrul, la cor, demosntratii de carate, ceremonia ceaiului si multe workshopuri.
In realitate, mie mi s-a parut cam plicticos. Prima activitate a fost teatrul. S-a explicat ceva despre tipul de teatru jucat insa nu am inteles ce era. E ala la care la final se pune o replica amuzanta si care are ca rezuzita un prosop si un evantai ce poate fi folosit ca foaie si penita de scrisa sau farfurie si betisoare. La explicatii, cineva a tinut fetei un microfon in fata. La piesa, nu s-au ganid la un stativ si atunci nu s-a auzit nimci in sala. Eu le-am auzit pe pitzipoancele de langa mine ce se certau de la autobuz.
A doua activitate a fost corul. Nu ma asteptam sa imi placa atat de mult. Fetele alea sunt foarte talentate

miercuri, 10 decembrie 2014

Luna cadourilor

Cand eram mic imi placea decembrie, luna cadourilor. Imi placea ca era simpul si nu trebuia sa fug de colo colo sa caut si sa gandesc cadouri pe un buget dat. Acum nu-mi mai place. Ma oboseste goana asta, ma enerveaza aglomeratia si nu sunt niciodata incanta de ceea ce cumpar.
Insa in decebrie 2014 am primit niste cadouri minunate (si nici macar nu e mijlocul lunii). 
In primul rand m-am vazut cu un om ce imi este foarte drag si pe care nu il mai vazusem de aproape doi ani. Nici nu pot sa va explic bucuria pe care am simtit-o atunci cand ne-am vazut. Eu pun greu eticheta de prieten pe fruntea cuiva insa in cazule ei nu mi-a trebuit mult. Imi pare rau ca nu am stat mai mult impreuna si ca a fost racita si am anulat vreo doua intalniri, insa si asa afost bine.

Am descoperit un om, dincolo de o imagine pe care mi-am facut-o. In ultimul timp am reluat o legatura cu o persoana pe care o cunoscusem la niste petreceri, unde ma lipisem la un grup din care facea parte o prietena de-a mea. M-am imprietenit pe facebook cu cativa de acolo dar n-am avut nicio realtie stransa. De ceva timp, de cand am reluat aceasta legatura, am descoperit un om foarte misto, profund, ce citeste si iubeste arta, deloc superficial cum imi imi parea initial si foarte complex si stratificat in idei si atitudini.

Acum ceva timp am cumparat un e-book ce nu vroia sa se deschida. Dupa ce am incercat sa-l descarc si in calculator si pe tableta si adobe digital edition tot dadea eroare, m-am decis sa le scriu celor de la elefant si sa le spun problema. Solutia lor a fost sa mi-o trimita in format pdf. Ieri, am deschis tableta dupa mult timp ca sa incarc un alt pdf in ea, pdf pe care trebuie sa il citesc in perioada urmatoare. Toate aplicatiile au luat-o razna iar printre ele, readerul de la elefant, si -a facut update (a trecut la logoul nou si urat) si cand l-am desihs, a inceput sa importe toate cartile pe care le gasea pe tableta, indeiferent cu ce e-book reader fusese initial deschise. Asa am descoperit ca epbu-ul ce nu mersese in urma cu o luna si ceva, se deschidea acum si  printre balariile de carti primite cadou de la elefant, am descoperit o carte pe care nu mi-o aminteam si pe care chiar cred ca o s-o citesc in curand, pentru ca sunt bine. Sa nu mai spun de alte doua, de care nu imi amintesc nimic.

Astea da cadouri, nu?
Pe curand...

duminică, 7 decembrie 2014

Roșu, roșu, catifea. Povestiri cu î din i

Am dat de Veronica Niculescu pentru prima data in antologia lui Chivu, Best of proza scrisa anii 2000. Am remarcat-o atunci pentru ca era o femeie ce scria ca un barbat. Si spun asta cu lipsa totala de misoginism. Femeile scriu altfel decat barbatii si un cititor adevarat stie asta. Ei, Veronica Niculescu scrie ca un barbat si dupa ce ii citisem povestile din antologie, m-am intors cateva pagini inapoi sa fiu sigur ca scria numele unei femei.
Am cautat-o pe google apoi si am vazut ca traduce Vladimir Nabukov. Asta a fost un alt plus. Apoi am vazut ca e din Sibiu, si mi-am dat seama ca am citit contemporani fie din Iasi, fie din Bucuresti si prea putini din Ardeal. Al treilea punct forte in decizia mea de a o citii, a fost faptul ca volumul ei de proza scurta a fost publicat de Casa de Pariuri Literare, o editura ce imi place mult.
Si am ramas usor dezamagit. Povestile aveau actiunea in Bucuresti, erau prea scurte si nu prea se ajungea la substanta in cele cateva pagini si de foarte multe ori imi pierdeam concentrarea si gandu imi fugea in alta parte, deci scriitura nu ma tinea conectat la actiune.
Din pacate, nu am fost pe aceasi lungime de unda.
Pe curand...

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Horea si matematica

Am o relatie foarte ciudata cu matematica. Ma simt ca si cum ea e cea mai populara fata din scoala si eu tocilarul inodor, incolor insipid ce o iubeste in secret insa ea nu ma vede. E clar, n-am o relatie sanatoasa cu ea. N-am avut 10 pe linie si nici n-am fost la olimpiade. Am avut 7-9 si am stalkarit-o si m-am chinuit cu ea sa  ma placa, asa cum o plac eu.
Si sa va spun sincer, relatia asta nesanatoasa pe care o am cu matematica e datorata profesorilor. Si in generala si in liceu am avut niste profesori foarte misto de mate. Doamna Dumitrache era amuzanta, simpatica si foate mamoasa iar dn Andrei era proful tinerel, cool, cu o gasca de prieteni, toti profi de mate, cu care radea si se simtea bine in cabinetul lui de director. Vroiam si eu sa fiu asa.
Si n-am avut eu 10 la matematica, mai nicicand pentru ca acolo daca ai scris + si ai gandit -, ai cam dat de belea. Si cum eu eram ametit din fire, mereu greseam un semn. Tocmai de aceea am pus un pariu cu proful de mate, ca in facultate o sa iau 10 la mate. Si s-a adeverit. In anul 1 de facultate am luat 9 la Algebre si 10 la analize. Asa am invatat (si apoi am uitat) sa joc Bridge. Imi atinseseme scopul. Avusesem 10 la mate, devenisem popular, nu-mi mai trebuia nimc. 
Dar au aparut MS-urile (matematici speciale) in viata mea, 3 ani jumatate mai tarziu. Cine se astepta sa mai facem iarasi matematica la master? Si ca o fosta iubita pe care n-ai mai vazut-o de mult timp, am inceput sa ma bag in seama cu ea. Am luat 10 si acolo...
Si anii au trecut si am terminat si doua mastere si m-am inscris si la doctorat unde am fost nevoit sa eleg niste optionale dintr-o lista. Iar la al treilea modul aveam de ales intre: Modelare fizica si principii privin achizitia si prelucarea dateor experimentale si  Modelare matematica si calcul numeric. Si ce credeti ca am ales? Matematica... Inca nu stiu de ce, poate masochism. O luna de matematica, zile pe saptamana, 4 ore pe zi. Cand puteam sa fac ceea ce imi place mult, experimente. Unde mi-a fost capul?
Pe curand....

vineri, 5 decembrie 2014

Aniversare Angela Hondru

Ieri la Humanitas din Cismigiu a avut loc un dublu eveniment: a 15 seara japoneza cu lansarea cartii Fiica negustorului de sake de Kido Okamoto (despre care voi discuta dupa ce o voi citi) si aniversarea doamnei Angela Hondru, unul din pionerii limbii japoneze din Romania.
A fost un eveniment frumos, in care dupa ce s-a prezentat cartea, lumea i-a adus un omagiu Angelei Hondru, multumindu-i pentru ceea ce a facut pentru scoala de japoneza din Romania.
Mie nu de asta mi-a placut acolo, ci pentru ca m-am intalit cu o parte din gasca vesela din Tokyo si dupa, doua ore la Gambrinus ne-am hahait si ne-am distrat ca in vremurile bune.
Si pentru ca sa fiu sincer pana la capat, chiar imi doresc sa citesc si eu o carte tradusa de doamna Hondru pentru ca n-am avut niciuna tradusa de dumneaie. Am acum un e-book de Haruki Murakami tradus de dansa, dar pana la el, nu i-am intalnit numele pe cartile pe care le-am citit eu.
Si pentru ca Raluca e in oras, o sa urmeze cateva zile foarte interesante, despre care, mai mult sau mai putin, o sa va povestesc pe blog.
Pe curand...

joi, 4 decembrie 2014

Ura, Prietenie, Dragoste, Casatorie

In original romanul se numeste Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage, ceea ce inseamna ca traducatorul a sarit peste un cuvant din titlu, curatul. Poate ca in zielel noastre nu se mai face curte, poate ca pare un lucru uitat de mult, insa in romanele lui Alice Munro, curtatul e important.
Alice Munro a luat Nobelul pentru literatura in 2013 pentru maiestria cu care a adus proza scurta in secolul XXI. M-am bucurat mult sa aud ca un autor de proza scurta a luat Nobelul pentru ca eu iubesc proza scurta (si scriu) si nu inteleg de ce in Romania nu se vinde (conform editorilor).
Povestirile lui Alice Munro (cel putin cele 9 din acest volum) ne prezinta personaje feminine puternice ce sunt ghidate de cuvintele ce dau titlul volumului si al primii povestiri, prezentate in lumina unor intamplari banale (postmodenrimsmul asta) ce le fac sa straluceasca si sa iasa in evidenta.
Vita din suburibiile Canadei pare o viata de vis. In comediile americane se face mereu misto de canadieni ca sunt prea calmi si cu bun simt. Am observat aerul asta boem, ce e parodiat de americani, pune povestile lui Monroe intr-o alta lumina si me mine m-a dus cu gandul la o alta lume, mai buna, mai cu bun simt, o lume unde mi-ar placea sa imbatranesc (dar nu sa-mi traiesc tineretile ca m-as plictisi). Cu siguranta o sa revin la Monroe mai ales ca mai am o carte in casa, carte pe care i-am facut-o mamei cadou de ziua ei,
Pe curand...

luni, 1 decembrie 2014

Si am trecut si de Noshamber

In prima zi a lunii noiembrie, am luat lama de ras si m-am barbierit. A fost singura data cand am facut asta in luna ce tocmai a trecut pentru ca am acceptat probocarea No Shave Nobember. Sincer, n-a fost usor. Dupa 8-9 zile de barba incep sa ma irit si imi apar cosuri asa ca undeva pe la mijlocul lunii eram plin de cosuri imense ce cresteau pe sub piele, rosii ce ma dureau ingrozitor. A trecut si asta si cand am crezut ca totul o sa fie ok, a inceput sa ma irite mustata. Pielea deasupra buselor nu era obisnuita cu parul ce o intepa si ma usturau buzele non stop. Peste etapa asta inca nu am trecut, insa m-am obisnuit. Cosulete prin barba imi mai cresc si mi-am dat seama ca trebuie sa fiu atent cum mananc iaurtul pentru ca sunt sanse mari sa imi ramana prin barba.
Si totusi nu a crescut atat de mult pe cat m-as fi asteptat. Daca ma hotaram doar sa las mustata sa creasca, as fi aratat ca ul caldarar.
Pe curand...

duminică, 30 noiembrie 2014

Apropierea

Am vrut foarte mult sa citesc Lunetistul lui Marin Malaicu-Hondrari. Foarte multa lume imi vorbise despre aceasta carte asa ca mi-am dorit sa o citesc. Insa am inceput cu Apropierea, pentru ca am zis ca e mai bine sa citesc un roman mai vechi ca appi sa citest unul mai nou si mai bun. A fost destul de bun incat sa fiu curios cum e Lunetistul.
Romanul pare usor autobiografic (cam ca toate romanele contemporane). Conform Wikipedia, Marin Malaicu Hondari, poet, prozator si traducator, a lucrat in Spania, intre 2002 si 2007, ca sofer, paznic, ajutor de gradinar, ca persoanul principal din Apropierea. 
Romanul e impartit in capitole ce poarte numele personajului ce isi spune povestea, personaj ce are legatura cu Adrian, scriitorul ce pleaca sa munceasca in Spania pentru ca impreuna cu inca doi prieteni scriitori fac un pact sa dispara din pisaj cinci ani pentru a scapa de blocajul scriitoricesc si de presiunea pusa de succesul pe care il aveau, Cele mai multe capitole sunt  numite Adiran, insa in cateva dintre ele aflam si povestea iubitelor sale sau a unei tipe ce ajunge sa fie impreuna cu bunul sau prieten ce accepta provocarea.
Cu toate ca a inceput slabut, romanul isi revine pe parcurs si fiind scris cursiv e foarte usor de citit.
Pe curand...

vineri, 28 noiembrie 2014

Tokyo Vice: An American Reporter on the Police Beat in Japan

Tokyo Vice e o carte despre care nu stiam nimic si pe care am descoperit-o pe timeline-ul de pe goodreads, cand un prieten o citea. Vazand ca el i-a dat 5 stele din cinci, am zis ca trebuie citita. Si bine am facut. A fost o perioada aglomerata, cu teme de predat si multe ore la scoala doctorala, deci nu prea am avut timp de citit, pana azi, cand am dat gata jumatate de carte.
Jake Adelstein e unul dintre primii straini ce lucreaza intr-un ziar japonez (editia in engleza) si colaboreaza cu politia pentru a scrie stitile despre crime si rapiri. De la un absolvent de Sophia University, in 10 ani anunge una din cele mai importante voci din acest domeniu, lucrand pentru US State Departament, investigand traficul de carne vie din Japonia.
Cartea s-a urmareste investigatiile sale la Yomiuri Shimbun, una din cele mai mari publicatii din Japonia. Unul dintre materialele pe carel e investigheaza este legat de Tadamasa Goto, unul din capii mafiei japoneze, ce reuseste sa faca un pact cu FBI-ul ca sa fie operat de transplat de de ficat in state. Publicarea acestei povesti, a facut sa primeasca o amenintare cu moartea de la Yakuza.
In prezent se afla in productie un film despre viata lui Adelstein, cu referire la perioada despre care poveste in carte, film in care Adelstein este interpretat de Daniel Radcliffe. Abia astept sa apara filmul si sa-l vad.
Jake Adelsen si Daniel Radcliffe

Pe curand...

luni, 24 noiembrie 2014

De ce Maroon 5

M-a intrebat cineva care e trupa mea favorita. Jocul spunea ca trebuie sa spun primul lucru care imi vine in minte. A fost Maroon 5.
Apoi m-a intrebat de ce. Aceasi regula, primul raspuns ce imi vine in minte.
Pai i-am descoperit atunci cand descopeream si eu placerile vietii
Apoi, la scurt timp am descoperit odata cu ei ce inseamna o cougarita
Iar acum si mie si lor, ne place sa stalkarim...
Am cam crescut in aceasi directie, nu? :))
Pe curand...

duminică, 23 noiembrie 2014

Gaudeamus

Credeati ca ati scapat de mine? Nu-i asa de usor. Am luat o mica paua din blogosfera pentru ca am vrut sa scriu despre ceva frumos, dupa ce plind de stupoare am realizat in campania asta electorala, ca tinerii de varsta mea nu stiu ce-i aia democratie si nici nu cunosc constitutia propriei tari. Si nici n-am avut timp sa caut subiecte. In ultimile 5 zile am lucrat la doua proiecte pe care le am de facut din ultimile 8 saptamani.
Azi am ajuns la Gaudemus. Imi doream de mult sa merg la evenimentul asta. Anul trecut am ajuns pe la Romexpo intamplator in perioada Gaudeamusului insa am stat putin. Azi m-am duc acolo cu tinta directa: o lansare de carte si trei carti de cumparat. Lansarea am bifat-o cu bine. M-am intalnit cu oameni dragi, am revazut personaje pe care nu credeam ca o sa le mai vad vreodata si am ramas surprins de cineva. Cu vanatoarea de carti a fost mai greu. Am gasic cu greu Herg Benet-ul insa atunci cand l-am gasit a fost cu noroc ca am reusit sa cumpar Bizaroprozele lui Flavius Ardelean (fostul A.R. Deleanu). Celalalte doua carti nu mai erau in stoc. Una o gasesc sigur, cu a doua e problema.
A fost o modalitate placuta de a petrece duminica, dupa o saptamana in care am stat si am scris. 
Ce mi-a placut: ca am vazut o droaie de lume buna, ca sunt preturi bunicele la carti si ca lumea e interesata de carti.
Ce nu mi-a placut: Era prea cald, era prea complicat sa gasesti a un stand - ar fi fost mult mai usor sa faca o harta decat acel catalog in care cautai editura si iti spunea locul unde se afla si faptul ca era prea aglomerat.


Pe curand...

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Hadayat la Apostu 80

Aseara am prticipat la evenimentele din seara a doua a Simpozionlui National de Estetica  "Apostu 80 - Centrul Apostu si invitatii sai de onoare". Cand am ajuns la Teatrul National stiam doar ca voi merge la lansarea cartii Ingropat de Viu a lui Sadegh Hadayat, tradusa de Gheorghe Iorga. Mama imi explicase ca de fapt traducerea face parte dintr-un eveniment mai amplu, dar imi intrase pe o ureche si imi iesise pe alta. Si asta pentru ca de cand spusese ca George Iorga - bun prieten de-al ei, a tradus un volum de proza scurta de Hadayat, ma tot gandeam la Bufnita Oarba. Am citit capodopera lui Hadayat acum aproape un an, in engleza, in traducerea lui D.P. Costello (in unele tari traducatorii sunt trecuti pe coperta, la noi sunt pe prima pagina, cu un font mai mic, ca sa poti usor sa il treci cu vederea), iar dupa ce am aflat ca a fost tradusa si la noi de Ghorghe Iorga, am citit-o din nou, in traducerea sa, jumatate de an mai tarziu. Cele doua traduceri au fost destul de diferite si varianta in romana nu prea m-a atras. Mi-am spus atunci ca poate imi facusem eu o alta parere despre carte si cand am recitit-o a decazut de pe piedestal. Aseara am aflat ca Buftina oarba este o carte cu care traducatorii se lupta pentru ca si iranienii nu prea o inteleg, atat de complicat si de stufos fiind scrisa. Varianta in engleza pe care o citisem e o varianta mai simpluta, cea a lui Iorga e mai dura si mai in amanunt redactata. Cum eu iseisem din zona aceea neagra in care ma aflam in urma cu un an, acum 6 luni, carte mi-a parut foarte sumbra, mai ales ca era si traudusa asa. Dar si asa, ramane una din cartile mele de suflet.
Dar ca sa revin la evenmentul de aseara, vreau sa spun ca niciodata nu am vazut sala Teatrului Municipal Bacovia atat de plina. Statea lumea in picioare...

miercuri, 12 noiembrie 2014

Maps to the Stars

Am vrut sa merg la Festivalul filmelor de Cannes, un festival de film ce a avut loc acum o luna in Bucuresti. N-am apucat sa merg pentru ca n-am avut cu cine si aparuse ceva urgent de rezolvat intre timp. Dintre toate filmele ce rulau la festival mi-am dorit foarte mult sa vad Maps of the Stars, un film despre care nu stiam nimic dar cititsem pe prezentare ca Julianne Moore a castigat la Cannes cu el. Si cum mie imi place mult de Moore, am zis ca trebuie sa-l vad. Nu l-am vazut la festival dar l-am vazut acasa acum cateva seri.
Aveam nevoie de un film bun si Maps to the Stars a fost alegerea perfecta. Pelicula satirizeaza viata vedetor de la Hollywood ce sunt ca niste flori rare ce infloresc greu si se usuca repede. Filmul prezinta povestile ratate ale unor actori ce fie ca le-a trecut vremea, fie ca inca nu au reusit sa spuna ceva in domeniu, actori ce au legatura cu un personaj misterios ce apare pe nepusa masa in oras.
E un film pe care cinefilii amatori ar trebui sa il vada pentru ca se vor amuza copios de ironiile la adresa societatii decadente a celebritatilor, a lumii condusa de bani si faima.

Pe curand...

marți, 11 noiembrie 2014

Cum l-au omorat copiii de gimnaziu pe Brancoveanu

Ieri, la Teatrul de Vara "Radu Beligan" a avut loc premierea Simpozionului Omagial Judetean Sfantii Martiri Brancoveni 1714-2014 Martori si Marturisori, ce a premiat copiii ce au realizat postere, filmulete sau poezii despre Brancoveni, ce au fost omagiati acest an pentru ca s-au implinit 300 de ani de la martirizarea lor.
Dupa premiere, o trupa de teatru, Civic Art, din Bucuresti, a prezentat o piesa de teatru intitulata Plecare fara intoarcere despre ultimile  clipe din viata lui Constantin Brancoveanu.
Din pacare, nu am reusit sa ma concentrez de loc la piesa de teatru petru ca timp de o ora, cat a durat predica si premierea copiii din sala s-au comportat ca niste animale. Am stat undeva, in stanga scenii intre elevii de gimnaziu de la Colegiul National Vasile Alescandri. Initial am crezut ca sunt niste copii de la o scoala de cartier, insa nu era asa. Celebrul Colegiu National e plin de copii ce injura, fluiera, huiduie, fac galagie, mananca si vorbesc la telefon in timpul unei piese de teatru. Nu zic ca cei de la celalalte scoli erau mai breji, insa noi langa Alexandri am stat si pe ei i-am vazut cum s-au comportat.

duminică, 9 noiembrie 2014

Un american la Chisinau

Cam incep sa imi dau seama de ce Elefant ofera niste e-book-uri gratis. Cam din acelasi motiv din care Casa de pariuri literare sta prost financiar, nu le cumpara nimeni cartile. Nu pot sa zic ca romanul lui Dumitru Crudu e o carte proasta, ci e foarte plictisitoare. Actiunea ce se desfasoara in mare parte in Brasov (si nu in Chisinau, cum m-as fi asteptat) imi arata un oras mort si banal ca in romanul Biblidioteca al lui Mihail Vakulovski (amandoi moldoveni mutati in Brasov). Nu ma mira ca cei doi scriitori sa fie si prieteni...
Personajele sunt foarte bine conturate si veridice, fie ca e un personaj principal ce e bine prezentat sau e unul episodic, fantomatic. Dar ce sa faci cand ai o idee bina, personaje interesante dar actiune deloc. Pare asa un roman de prieteni, cu niste oameni ce par sa nu faca nimic important cand de fapt fac, insa maniera in care e prezentat totul, ma duce cu gandul la o relatare intre prieteni, intr-o zi plictisoare si ploiasa, cand neavand ce sa faca s-au intalnit la o cafea si sigtiriti isi povestesc ce-au mai facut de cand nu s-au mai vazut.
Daca postmodernistii reusesc sa faca dintr-o poveste banala o poveste de succes, baietii astia de la Brasov (Crudu si Vakulovski) reusesc sa faca din niste povesti cu potential niste povesti banale. O fi si asta arta, dar nu rezoneaza cu frecventele mele...
Pe curand...

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Outsider

Saptamana asta am inceput un nou modul de optionale la facultate si la primul curs m-am simtit un outsider. Da, as fi putut folosi cuvinte ca intrus sau strain insa sunt niste diferente de noanta, si outsider mi se pare cel mai apropiat de ceea ce am fost timp de 4 ore la cursul acela.
In primul rand jumatate din cei prezenti acolo erau studentii dumnealui. Apoi, ceilati il cunosteau pentru ca facusera ore cu dumnealui si la randul sau, proful ii stia pe ei. Era un grup inchegat in care noi, cei trei sau patru, care nu faceam parte. "A!, Tu nu ai facut aici?", "Il ai indrumator pe Y?", "Ai terminat CFDP?". Numai tezele studentilor dumnealui erau teze de calitate, noi ceilalti eram cu o treapta, doua, trei mai jos decat "ai lui" si oricat de multe argumente aveam in sustinerea ideei noastre de cercetate (ca la ora asta e doar o idee), nu aveam dreptate. Dansul stie mai bine, ca e prof.
A trecut destul de mult timp de cand nu m-am mai simtit asa si in special decand nu am reusit sa ma integrez pana la urma in grup. Asta face ca modulul asta sa-mi fie mai greu de digerat si sa-mi fie mai sila sa ma duc la ore. Adica de ce trebuie sa ma consideri pe mine inferior pentru ca sunt indrumat de un profesor cu care tu nu te intelegi sau pentru ca vin dintr-un alt centru universitar. Chiar nu cred ca doar la Bucuresti e elita si daca ar fi, faptul ca am fost acceptat aici, inseamna ca m-am ridicat din mocirla din provincie si am reusit sa fiu accepta aici, in crema inginerilor constructori.
NOT!
Pe curand...

vineri, 7 noiembrie 2014

Nothing to envy

Saptamanile trecute am citit cartea reportaj a Barbarei Demick, despre Coreea de Nord.
Barbara Demick este o jurnalista a Los Angeles Times ce acum se afla in China dar pentru o perioada de timp a scris pentru LATimes din Seoul, acoperind reportaje din cele doua Coreei.
Cartea, laudata de critici, perezinta viata a  6 personaje ce au sau nu legatura intre ele, ce au evadat din Coreea de Nord si s-au refugiat in Sud, pe care jurnalista i-a intervievat si pe care le prezinta aici, cu nume fictive.
Pasiunea pentru Coreea de Nord vine dupa ce am vazut un reportaj despre aceasta tara, facut de Adelin Petrisor, care a si recomandat aceasta carte, la evenimentul la care am participat.
Cartea m-a socat destul de tare. Erau multe absurditati pe care le cunosteam despre locuitorii Coreei de Nord, ce primesc mancare cu ratia si doua schimburi de haine pe an, ce credeau ca primul lor conducator era nemuritor si au ramas socati cand acesta a murit (initial nu credeau iar apoi, au crezut ca odata cu moartea sa, vine si sfarsitul lumii) sau ce infunda lagarele de concentrare pentru trei generatii daca se razvratesc impotriva sistemului. Insa aici am descoperit si altele: locuitorii din nordul peninsulei nu au curent dupa ora 8 seara, nu au voie sa se plimbe pe alte strazi decat cele din imprejurimea locuintei sau a locului de munca, au nevoie de aprobari pentru a vizita rudele din provincie si cei ce fac cumparaturi sunt considerati ca sfideaza conducatorul care le ofera necesarul de mancare gratuit, in functie de varsta sau statutul pe scara sociala.
Cei care au evadat, au fost socati de luminile noptii din Seoul, de tehnologie si de libertatea tinerilor ce se vopsesc, isi pun cercei, se tin de mana in public si chiar se saruta. Cu toate ca Statul din Sud ii reeduca timp de doi ani, dupa aceasta perioada multora dintre ei le este greu sa se adapteze la noua viata.
As vrea sa ajung ziua cand regimul din nord v-a cadea si Coreea se v-a unii. O sa fie greu sudului sa aduca nordul la acelsi nivel cu sudul. O sa decada si o sa urce mai greu acolo unde au fost, insa lupta asta merita dusa.
Nothing to envy e o carte pe care o recomand pentru ca Ceausescu s-a inspirat mult de acolo in legatura cu cultul personalitatii dar si cu ideea de mancare cu cartela si astfel am putea vedea ce s-ar fi putut intampla si la noi, intr-un univers paralel, cand regimul n-ar fi fost doborat si am fi adoptat acest fel de regim si nu cel din China.
Pe curand...

joi, 6 noiembrie 2014

EVarza

Undeva realtiv aproape de Obor, e un barulet misto ce se cheama EVarza. Am ajuns acolo weekendul trecut, cand am descoperit atmosfera misto, muzica buna, berea ieftina si pisica ce isi face veacul printre mese. Imi aduce aminte de Subway-ul adolescentei mele din Bacau.. 
Cica atunci am discutat si despre concertul de folk pe urma sa sa aiba loc marti. Insa eu am uitat.
Marti am fost la concertul de la BNR, si ma tot sunau prietenii ce erau in EVarza sa vin si eu acolo. Ma gandeam ca nu sunt imbracat ca oamenii, ca ma duc la sacou si camasa intr-un bar de folk, insa n-aveam timp sa mai trec si pe acasa sa ma schimb, asa ca am zis ca fie ce-o fi, eu nu ratez o iesire.

miercuri, 5 noiembrie 2014

O seara magica

Aseara, la BNR, in cadrul Zilelor culturale BNR, a avut loc un concert organizat de Ascotiatia de muzica Romania-Japonia, in parteneriat cu CSRJ-ul si alte cateva institutii importante. Concertul de aseara, a fost premiul unui eveniment pe care Asociatia de muzica il organizeaza, vara in Japonia, si la care am participat si eu acum un an. Vara, se organizeaza un concurs pentru tinerele talente muzicale si castigatorul acestui concurs primeste ca premiu o excursie in Romania si un concert, doua, trei aici, impreuna cu alti cativa tineri din Japonia (eventual castigatori din anii trecuti) si talente de-ale noastre.
Concertul de aseara, a fost ultimul, dintr-o serie de 4 concerte ce s-au tinut la Sinaia, Arcus si Bucuresti.
Ii multumesc mult lui Serban ca m-a invitat la eveniment pentru ca am avut un moment de suflet si pentru ca am putut sa o descopar pe Hiroko Yamakwa, ce cred ca a castigat concursul acesta in 2012, si impreuna cu saxofonul ei, e pe val in Japonia acum.
Si nimic nu mi se pare mai sexy decat o femeie care canta la saxofon. Si mai era si o japoneza frumusica foc. Mi s-a facut pielea de gaina cand a cantat, acompaniata de pian, O ce veste minunata. N-am crezut ca o sa aud vreodata colindul nostru cantat asa la saxofon si pian. Pare greu de imaginat, dar a fost demential.
Abia astept la anul sa particip din nou si sa ma bucur de un concert de camera de calitate.
Pe curand...

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Noshember

Incepand de astazi, timp de o luna, adica cat tine luna noiembrie, nu ma voi barbierii. No shave November sau Nohember e o miscare desprinsa din Movember - Mustache November, in care barbatii arata ca sunt constienti de cancerul la prostrata prin cresterea unei mustati, sau in cazul acesta, prin nebarbierire timp de o luna.
Cu toate ca evenimenetul principal e cel cu mustata si cel cu barba e un spin-off, am ales asta din trei motive:
1. Nu-mi place sa ma barbieresc si aman momentul pana cand ma mananca fata de la barba - adica o saptamana.
2. Sunt curios cum imi sta cu barba dar n-am reusit niciodata sa o cresc mai mult de 10 zile.
3. In Movember trebuie sa cresti o mustata pe care trebuie sa o ingrijesti: sa o tunzi, sa o aranezi si tare mi-e frica mie ca mai mult de o mustata de lautar no sa-mi creasca.
Asa ca daca intr-o luna parul facial imi creste destul de bine, la anul o sa incerc provocarea cu mustata.
Ca sa intelegeti de ce am barba, timp de o luna voi avea poza de mai sus ca poza de profil pe pagina de facebook a blogului iar pe profilul meu personal voi avea un cover foto cu evenimentul acesta.
Pe curand...

vineri, 31 octombrie 2014

Educatia in Coreea de Nord

De vreun an am inceput sa fiu interesat de regimul din Coreea de Nord. Totul a incepu cu un documentar al lui Adelin Petrisor pe care l-am vazut la Ateneul Tatarasi. Imediat dupa am citit Evadare din Buncarul 14, ce m-a impresionat foarte tare si de atunci, din cand in cand mai caut informatii despre vietile Nord-Coreenilor.
Acum citesc Nothing to Envy o carte despre Coreea de Nord scrisa de jurnalistul american Barbara Demick. La un moment dat, in carte, se vorbeste despre moartea subita a lui Kim il-Sung si despre reactia nord-coreenilor la aflarea vestii. Asta imi amintise de moartea lui Kim Jong-il, din 2011, si de reportajele pe care la vazusem in Japonia despre pelerinajul la capela unde era depus.
Pornind de la asta, am inceput sa caut filmulete despre ceremoniile grandioase si bocetele fara de sens si din cautare in cautare, am ajuns la un documentar despre Pyongyang University of Science and Technology, o universitate de elita din Coreea de Nord la care au acces numai fii de demnitari si unde predarea se face in engleza, de catre profesori straini. Pare inimaginabil, insa fii de nomenclaturisti au dreptul la o educatie mai buna. Dar stati linistiti, profesorii straini nu le pot spala creierii cu informatii despre capitalism pentru ca au cursurile monitorizate si in fiecare zi studentii au ora de spalare de creier intr-o cladire strict secreta unde sunt invatati despre tainele succesului Coreei de Nord.
E un documentar foarte bun, de 30 de minute, realizat de BBC. Va recomand sa-l urmariti pentru ca nu sunt 30 de minute pierdute, ci 30 de minute in care invatati ceva despre o tara in care locuitorii sunt prea spalati pe creier ca sa mai scape.
Pe curnad...

marți, 28 octombrie 2014

Ingerul incalecat

Peste o luna, pe 27 noiembrie, se anunta casigatorul Premiului Augustin Fratila pentru romanul anului 20013. In 2012 a casttigat Radu Aldulescu cu Cronicile Genocidului. Asa l-am descoperit si eu pe autor si dupa ce m-am indragostit de scriitura lui, m-am hotarat sa citesc si altceva scris de el.
Ingerul incalecat e de fapt prima parte a aventurilor Dracului, personaj principal in romanul premiat anul trecut. Deci personajul il stiam si mi s-a parut interesant sa vad cum a ajunssa fie cel din Cronicile Genocidului. Din pacate Ingerul incalecat nu m-a tinut chiar atat de aproape de carte si de cateva ori, in timp ce citeam, realizam ca eram cu gandul in alta parte si ca actiunea nu imi capta 100% atentia,
In rest, Radu Aldulescu si stilul lui scriitoricesc ma fascineaza prin crearea unui personaja atat de murdar si comun, ca orice ratat din Bucuresti, ce se zbate in mizeria cotidiana, fara sa incerce prea mult sa se ridice si sa evolueze. Asta imi si place la Aldulescu, ca personajele lor nu au ambitii, ca nu lupta impotriva sistemului si ca sunt ancorate in griul cotidian.
Am citit cartea mai mult prin metrou si mai putin acasa, si de aceea mi s-a intamplat de cateva ori sa fiu in zona in care se desfasura actiunea: Obor, Piata Muncii, Titan.
Mai am inca doua carti de Aldulescu insa le voi citii mai incolo, intre timp vreau sa alternez cu alti autori si alte culturi ca sa ii simt lipsa si sa ma bucur de lectura viitoare,
Pe curand...

duminică, 26 octombrie 2014

Muzica traditionala japoneza - Concert si prezentare la CSRJ

De cand am ajuns in Bucuresti am spus ca o sa merg la evenimentele Centrului de Studii Romano-Japoneze pentru ca imi place tot ce fac ei acolo sub coordonarea lui Serban Georgescu. Am primit invitatia pe Facebook la evenimentul de ieri, am inceput sa sun prietenii si ne-am adunat vreo noua. Insa ieri s-a intamplat ceea ce s-a intamplat in Bucuresti (a venit iarna fara sa anunte pe nimeni) si din noua am ajuns trei. Ceilalti 6 au fost speriati de ninsoare si au ramas la caldurica acasa fara sa se incumete sa ia troienii aposi la picioare si sa strabata jumatate de oras. Pierderea lor...
Am fost placut uimit si impresionat de primirea noastra. Nu il cunoscusem pe Serban niciodata in persoana si m-a surprins cu caldura si bunatatea lui. 
Apoi am fost impresionat de numarul mare de oameni ce au reusit sa ajunga. Sala era pe jumatate plina cu toate ca vremea era cel mai mare dusman al evenimentulu.
Prezentarea celor trei instrumente traditional japoneze a fost foarte interesante. Asa am aflat si noi cum se realizeaza sanshinul, kotoul si shakuhakiul, in functie de scoala unde a fost realizat dar si de zona de unde vine.

joi, 23 octombrie 2014

Melancolie

Din ultimul meu articol de pe blog lumea a inteles ca sunt suparat si ca nu stiu sa merg cu autobuzul prin Bucuresti. Articolul ala era si nu era despre asta. Era o lectie de fericire in care incercam sa ma bucur si eu de lucrurile simple.
Deci nu sunt suparat si nu am nevoie de interventii. Sunt melancolic. Asa sunt eu toamna, cand vad cum frunzele cad usor, intr-un vals spiralat cu vantul. Primavara cand vad copacii infloriti sunt romantic, vara, cand se lipesc hainele de mine, sunt carnal iar iarna, cand e zapada, sunt copilaros. (Asta in caz de vreti sa ma folositi intr-un fel, cum spune americanul: if you have a secret agenda with me).
Ieri a fost, cica, ultima zi calduroasa de toamna. Ieri m-a lovit melancolia non stop. Prima data, la o ora de japoneza. M-am intalnit cu M (nu-i dau numele ca nu i-am cerut acordul) si din vorba in vorba am ajuns la ora ei de japoneza. Acolo m-a lovit melancolia si dorul de prietenii comuni din Japonia si mai ale de unul din ei pe care nu l-am vazut si nici nu am vorbit pe skype cu el de un an.
Apoi, in pauza cursului meu de doctorand, colegul vietnamez ne-a servit cu bomboane ca era ziua lui. Dupa ce l-am felicitat si am incercat sa schimb cateva vorbe cu el (in romana nu prea intelegea ca eu sunt moldovean si vorbesc prea reped; in engleza nu prea intelegea ca stie romana mai bine ca engleza), am muscat din bomboana si mi-am amintit brusc de toate zilele de nastere din perioada cand colegii aduceau bomboane: de cum ne punea doamna invatatoare sa cantam La multi ani, de cum alegeau colegii ora cea mai plicitisitoare sa imparta bomboanele, ca sa mai pierdem din ora si despre anii de facultate cand ziua mea a picat fie intr-o zi cu predare de proiect, fie intr-o zi cu vreun colocviu.

marți, 21 octombrie 2014

Fericire

N-am mai scris de mult pe blog. Incerc sa-mi gasesc locul. N-am inca chef de nimic: nici de studiat, nici de citit, nici de scris, nici de plimbat. Inca nu stiu cum sa ajung cu autobuzele, troleele sau tramvaiele prin Bucuresti. Nu stiu daca exista o harta pentru asta la RATB si de aceea merg cu metroul unde am de mers. Oricum imi plac trenurile si ma bucur mult sa ma plimb cu ele.
In drumul meu spre cea mai apropiata statie de metrou, Obor, traversez un cartier plin de magazine de pompe funebre si case de tigani. Pe troutuar, in fata caselor nationalizate, vai de capul lor cat de derapanate, de obicei sta cate un batran pe un scaun si sparge seminte. Daca nu e un batran pe scaun, e fie o piranda pe scari, fie niste copii ce bat o minge sparta. Uneori cate o femeie scoate o balie cu apa imputita si o arunca in strada, se mai ia de cate un puradel si intra in casa. 
Daca poti sa treci peste mirosul de gunoi, urina si fecale ce iese din curtile lor, daca lasi deoparte repulsia pe care ti-o dau pentru ca te enervezi cand ii vezi cat sunt de murdari si in ce hal au adus o casa atat de frumoasa si incepi sa ii privesti asa cum face un atropolog, o sa vezi ca sunt fericiti.

Si oare cati dintre noi sunt fericiti? Pe strada nu mai vezi oameni zambind, lumea e grabita si merge incruntata dintr-o parte in alta. Parintii au prea putin timp pentru copiii lor, muncesc toata ziua si cand ajung acasa sunt prea obositi ca sa mai fie fericiti. In schimb astia stau toata ziua in fata casei si privesc oamenii. Zambesc nepotilor ce joaca mingea pe trotuar, se bucura de compania unui vecin la o samanta si asculta muzica la maxim si danseaza in strada. 
Pentru noi e o imagine de ghetou, pentru e ei fericire cotidiana.
Pe curand...

vineri, 17 octombrie 2014

Two dots este hit, Candy Crush a murit.

Nu cred ca am mai fost vreodata asa pornit pe un joc ca pe Two Dots. L-am vazut pe telefonul cuiva, am intrebat cum se cheama si de doua saptamani in joc intr-una. Nici la Candy Crush n-am fost asa pasional. Acolo era ambitia sa intrec pe cineva la nivel. Apropo de Candy Crush, nu l-am mai jucat de vreo doua luni. Tot primesc cereri, dar inca nu am dat block app.
Si sa ne intoarcem la TwoDots, a aparut si varianta pe facebook. Deci daca nu aveti iPhone (ca momentan e doar pentru clubul select al iOS-stilor), il puteti juca AICI. Atentie, provoaca dependenta.
Pe curand...

joi, 16 octombrie 2014

Barbatul din stanga

Barbatul din stanga e una din cartile pe care le-am primit cadou de la elefant.ro. Nu ma mir ca o dadeau cadou, la cat de nasoala e. Imi pun intrebarea: Ce fac editorii de la Editura Univers? de aleg astfel de titluri sa le traduca si publice.
Alberto Mussa a facut parte dintr-un proiect UNESCO legat de crimele perefecte. Cand a trebuit sa-si prezinte raportul sau despre Rio de Janeiro, a fost concediat pentru ca a facut o fixatie pentru o anume crima, petrecuta intr-o casa de toleranta.
Nu pot sa incadrez cartea asta undeva. Nici editorii nu pot. Ei spun ca poate sa fie roman politist, sau tratat de antropologie sau un raport. Nu cred ca e nimic din tot ce spun ei. E un talmes-balmes total.
Stilul gen raport e plictisitor si cu greu au reusit sa duc cartea la capat.
Nu pot sa recomand cartea asta nimanui, insa nu consider o pierdere de timp, pentru ca am citit-o prin metrou, cand ma deplasam de ici de colo.
Pe curand...

luni, 13 octombrie 2014

Colturi de Bucuresti

M-am decis sa incep un nou album pe pagina de Facebook a blogului, acum ca m-am mutat in Bucuresti.
Asa ca de fiecare data cand o sa gasesc ceva ce imi atrage atentia, o sa-i fac o poza si o sa o pun in albumul "Colturi de Bucuresti".
Pana acum am postat o singura poza, dar sper sa gasesc din ce in ce mai multe.



Pe curand...

duminică, 12 octombrie 2014

Japanese pranks

Prin anul I de facultate, adica acum vreo 8 ani, am descoperit pe metacafe farsele japoneze. Pe vremea aia nici nu ma gandeam sau imi doream sa merg in Japonia si de aceea, mult timp, dupa ce am descoperit cultura aceea, nu am pus cap la cap farsele si Japonia mea.
Miercuri seara am vazut un filmulet cu o astfel de farsa si de la unul, am ajuns sa vad vreo 12. Radeam de unul singur, cu castile pe urechi, in timp ce colegul meu de camera studia.
Asa mi-am adus aminte de reactile pe care le aveam in urma cu 8 ani: "Doamne, ce oameni bolnavi!" sau "De ce nu fac si altii fase din astea?" Raspunsul mi l-am dat singur, abia acum. Nicaieri in lumea asta nu o sa intalnesti un popor atat de respectos, care dupa ce l-ai dat cu curu'n pamant, picioarele in ghiata si cu capul in noroi, isi cere scuze pentru ca a reactionat nenelegant, atunci cand afla ca a fost o farsa filmata cu camera ascunsa. Fa asta in alta parte. Nu mai intelegi nimic din beep-uri, asta daca pacalitul isi da acordul sa apara la tv, facut de ras in halul asta sau poate te da in judecata pentru ceea ce i-ai facut.
Multumesc pisi pentru imaginea ce insoteste articolul, se potriveste perfec cu tema.
Pe curand...

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Peste 20 de ani

Orange implineste 20 de ani si sarbatoreste asta intr-un mod inedit, printr-o aplicatie care te arata peste 20 de ani si iti permite o conversatie cu tine din viitor.
E amuzant si usor de realizat. Cateva clickuri si ajustari. Initial am incercat sa fac o poza cu web-campul insa lumina nu ma ajuta asa ca am incarcat o poza (poza de pe dimploma de licenta si de pe contul linkedin) si nici de data asta nu a iesit perfec pentru ca mi-a pus parul de pe frunte ca piele. Dar totusi rezultatul e amunt, nu?
Arat sau nu ca un profesor respectabil?
Puteti si voi incerca asta, aici
Pe curand...

vineri, 10 octombrie 2014

Namaste 2, Nepal

Singura si marea diferenta intre starea de spirit pe care am avut-o acum, cand am citit volumul II al aventurii lui Sega si momentul in care am citit prima carte, e ca acum stiam cu ce se mananca. Ca tot trei stele i-aa dat pe goodreads.
Acum n-am mai fost dezamagit pentru ca nu am gasit o carte spirituala care sa ma duca cu visul la India - locul unde visam sa evadez in adolescenta, ci m-am amuzat copios pe seama aventurilor unui tip care incearca sa para mai profund decat e si nu-i iese. Karma asta, ce sa faci...
Schimbarea asta de atitudine fata de carte, chiar m-a facut sa o apreciez mai mult. N-am mai pus presiune asuprea ei, n-am mai avut asteptari asa ca m-am amuzat copios cu aventurile lui Sega in Neapl, am luat notite despre Vipassana si i-am plans de mila cand inca isi visa fosta dragoste asiatica din India.
Iar toate belele pe care le-a avut ma fac sa imi doresc si mai mult sa plec in Nepal cand o sa am prima criza existentiala.
Si nu-mi mai pare rau ca mi-am cumparat cartea, cum regretam dupa ce am comandat-o, neintelegand de ce ma fortez sa citesc continuarea unei carti ce nu mi-a placut. Bravo Sega, mi-ai facut mutarea mai usoara!
Insa tot ma intreb cum atat de multa lume a putut sa laude cartile astea... Si nu ma refer la oricine, ci la oameni ce au vizitat India si Nepalul si povesteau numai despre aventurile spirituale de acolo si nu despre cele birocratice sau amoroase, asa cum face autorul
Pe curand...

joi, 9 octombrie 2014

Nou

Marti am inceput o noua etapa din viata mea. Am inceput scoala doctorala. Marti am ajuns in Bucuresti, marti mi-am aranjat lucrurile in camera de camin, marti am cunoscut colegul de camera si marti am avut primul curs. In primul semestrul al scolii doctorale avem de urmat trei cursuri, pe care le alegem dintr-un calup. Primul calup era unul legat de redactarea si conceperea unui proiect de cercetare. Trei cursuri cam pe aceasi tema, am ales pe ala ce suna mai bine. Orele sunt trei zile pe saptamana, timp de o luna. Stim la ce ora incep, nu stim la ce ora se termina sau cand luam pauza. Principiul e simplu: cand nu mai poate doamna.
Prima zi de scoala a fost o zi urata. Afara ploua marunt si totul era gri si prafuit. UTCB-ul nu are cladiri frumoase sau renovate, ci niste cladiri prafuite si alambicate pe care incerc sa le invat. In sala de curs, 20 (din cei 40 si) de doctoranzi s-au adunat plouati si zgribuliti, unul cate unul. Se adunau pe bisericute, in functie de doctoratul la care sunt sau daca se cunoasteau dinainte, de la master sau de la ciclul de licenta. Oricum atmosfera e foarte diferita fata de cursurile pe care le-am avut pana acum. Si singura diferenta e ca de atunci si pana acum, am mai adaugat o functie: MSc.
Cred ca o sa fie  perioada frumoasa din viata mea. Abia astept sa vad cu evolueaza.
Pe curand...

marți, 7 octombrie 2014

[| |]

Adica pauza.
De azi sunt in Bucuresti, la Scoala Doctorala. Inca nu am net, nu stiu cand imi dau drumul cei ce se ocupa de asta, ca cererea e depusa de o saptamana. Nu stiu cum o sa am programul si daca o sa tin ore semestrul asta. Inca nu stiu nimic.
Asa ca pana ma asez un pic si vad in ce directie merg toate, iau o pauza aici. O zi, o saptamana, o luna... Inca nu stiu. Dar revin...
Pe curand...

luni, 6 octombrie 2014

Dallas

Vineri seara am terminat sezonul trei din noua serie Dallas. Nu pot sa spun ca e un serial genial, e chiar slabut, dar in amintirea copilariei m-am uitat la el, in fiecare vara.
Sezonul trei a fost mai telenovelistic ca niciodata, iar finalul a fost din ala clasic, cu o explizie in care e posibil sa moara cineva. Chiar m-am gandit cum o sa o intoarca sau daca chiar o sa omoare unul din personajlele principale (dupa ce sezonul 2 l-au prierdut pe JR, oada cu moartea actorului). O sa raman cu aceasta curioazitate pentru ca TNT a anuntat sambata ca au anulat serialul. Sunt multumiti cu ceea ce a fost pana acum, cu audietele si evolutia povestii dar spun pas la continuare. E cam de cacat. Adica serialul original a avut atatea sezonae, apoi au mai fost si filme, ca la final, sa ni-l omoare pe baiatul lui Bobby? WTF!
E bine ca am mai terminat un serial, ca tot am inceput trei noi anul asta. Si sezonul asta mai termin cateva: Newsroom, Two and a Half Men si Cougar Town.
Pe curand...

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)