vineri, 28 februarie 2014

28.02

Astazi a fost ziua unei prietene bune, a unei prietene pe care o stric Super Kos, pentru ca mereu a fost un super-prieten. Astazi puterile ei super au facut sa am una din cele mai bune zile din ultimul timp.
Din decembrie incerc sa dau de o prietena. I-am scris pe facebook, i-am scris mailuri, am intrebat prieteni cumini de ea, si nimeni nu stia nimic. Paranoia din mine incepuse sa infloreasca, si eram cat pe ce sa iau legatura cu familia ei, sa stiu ca e sigura. Pana astazi, cand mi-a trimis un mail si mi-a spus ca e bine, doar ca a avut o perioada mai aglomeata si proasta si s-a detasat (tipic) de social media.
Si tot azi am iesit la o cafea cu scriitorul meu preferat. Daca ma cunoasteti in persoana sau daca imi cititi blogul cu regularitate, stiti ca sunt fan Lucian Dan Teodorovici.

joi, 27 februarie 2014

Cuibul hipsterilor simpatici din Iasi

Ieri, draga noastra Irinuca si-a sarbatoit ziua de nastere pe care nu o arata deloc... De cand m-a anuntat ca isi face ziua la Cuib, nu m-am intrebat unde e locul asta, ci cand a zburat timpul asa. Parca mai ieri eram intr-o izakaya din Ikebukuro si o sarbatoream pe Irinuca, dupa care am plecat cu totii in Fujiino iar a doua zi am fost la Muzeul Cailor Ferate. Cand a trecut timpul???
Cuib - e un centru urban de intiative bune, un loc ce promoveaza produsele locale, hrana fara carne (si in special veganul) si apa filtrata ce nu se imbuteliza in plastic si se ofera gratis la masa. Cu doua din cele trei concepte sunt si eu de acord, aia cu carnea nu e pentru mine.

E un mic local pentru hipsteri cu ceaiuri naturale si suc Ana are, cu bere nefiltrata si mancare cu produse bio. In local poti gasi obiecte hand made de vanzare, reviste hipsteresti si mesaje ecologice.  Mi-a placut foarte mult acolo. De la mesele cu scaune neasortate, pana la personal si berea Terapia. Fie ca mi-am bucurat hipsterul din mine, fie ca atmosfera si compania erau perfecte, dar in Cuib m-am simtit ca acasa.
Cu siguranta o sa ma mai intorc acolo, cel putin cand o sa vina o buna prietena de-a mea in Iasi, prietena ce este into vegan, bio si tot ce vine de aici.
Noi ne-am simtit bine acolo, cu briose, ceaiuri si sucuri naturale, dar n-am terminat ziua fara un kebab si o bere adevarata in Tudor.

Pe curand...

P.S.: Am pus cateva poze din Cuib pe pagina de facebook a blogului, aici. Sunt poze cu mesajele scrise cu creta pe tablitele din wc, sunt  poze dintr-o revista de curtura scoasa de ascociatia ce are si Cuibul. In numarul respectiv se comemorau un an de la taierea teilor din Iasi si caricaturile din revista sunt foarte misto.

miercuri, 26 februarie 2014

Fetita careia ii place

Ieri am avut o zi proasta, ca daca e marti, sunt trei ceasuri rele.
Dimineata am avut o intalnire ce a mers prost. Am tot avut impresia ca imi lipseste o informatie si de aceea eram in plop in timpul discutiei. Imi scapa ceva si nici pana la ora asta nu imi dau seama ce episod am ratat.
Pe la amiaza am primit o veste proasta si m-a daramat si mai mult. Am mers cahui pe strazi pana sa imi revin si sa pornesc cu o tinta spre ceea ce cautam.
Cautam un cadou si nu il gaseam. Am umblat mult si bine, din librarie in librarie, din anticariat in anticariat si nu am dat de cartea aia. Daca s-au vandut toate exemplarerle si nimeni nu a vandut-o la anticariat, e o carte buna, deci nu e numai parerea mea. Dar cum o fac eu cadou daca nu o gasesc. Bine ca am dat de cele doua traduceri din Ryu pe care nu le gaseam nicaieri.
Am taiat-o prin spate pe la Teatrul National ca sa ies la Moldova Mall. Ma uitam la o cladire veche din zidarie ce incepea sa fie reabilitata si cautam un panou care sa ofere informatii despre lucrarile ce se desfasurau acolo, cand in fata mea a aparut o fetita blonda, cu pistrui pe fata, ce nu parea mai mare de 10-12 ani. Se apropia de mine speriata si cu vocea tremuranda ma intreaba intr-o engleza perfecta "Do you speak English?" Ma uit la ea si crezand ca este copilul unor turisti straini, ce s-a pierdut, ii spun "Yes". Zambeste si prinzand curaj imi spune "I like it". Ma uit mirat la ea si nu inteleg ce vrea. Ma asteptam sa ma intrebe niste directii sau de politie. Si ce anume ii place. Atunci observ inca doi copii asezati in spatele ei ce zambeau cu gura pana la urechi. "I don't understand. What do you like?". Vazand ca ii intru in zoc, zambeste obrazzic si spune "You know, I like it!" "No, I don't know! This is why I'm asking you what do you like". Atunci, razand, intr-o romana cu accent american fake striga "Imi place pula! I like dick!". Am busit instant in ras. Uitasem de toate belelele din ziua aia si nu ma puteam opri din ras. Ce sa-i spun? Sa ii spun sa termine cu glumele astea proste, si sa nu se mai ia de lume pe strada? Sa o zgaltan un pic sa se sperie si sa plece? Pai daca incepea sa urle ca o violez! Era in stare. Mi-am amintit ca si eu, cand eram copil, impreuna cu sora-mea ne luam de oameni pe strada. Ii intrebam cat e ceasul la misto sau spuneam ca ne-am pierdut si ceream ajutor, insa astea erau glume nevinovate. Intentia mea a fost sa ii continui jocul, sa ii spun ceva socant de genul E bine ca iti place, e sanatos. Dar mi-a fost frica sa nu inceapa sa tipe sau sa faca vreo scena. Asa ca, dupa ce m-am calmat, am intreba-o: "Good for you and how can I help you!". A inceput sa rada si sa tipe "Fuck me, Fuck me!". M-am uitat la ea lung si pentru ca incepuse sa se adune lumea ca la circ i-am spus ca fie e proasta fie e nebuna si sa-si gaseasca pe altcineva cu care sa glumeasca.
Am plecat razand si din spate oa uzeam strigand: Bitch!

Voi cum ati fi reactionat in locul meu? Nu putea sa ma opreasca una mai copata si sa-mi spuna aceleasi lucruri?
Pe curand... 

marți, 25 februarie 2014

3 mini-povesti de intersectie

1. De cum am intrat in sensul giratoriu de la Pasarela Margineni si am intrat pe Mioritii, am simtit ca ceva nu e in regula. Se circula greu, foarte greu. Am stat undeva pe langa Billa blocat in trafic. Semafor nu era si nici atatia oamni la trecerea de pietoni nu puteau sa fie. In spatele meu era unu de NT, nervos tare. Incerca sa taie coloana de masini pe contrasens insa nu avea cum, era trafic, si isi varsa nervii oprind in fundul meu.
In celalalt capat de Miorita, la semafosr la stanga, pe Stefan cel Mare, era puhoi de masini. De obicei sunt 2, 3 masini acolo, coada mare e inainte. Am stat la doua semafoare si cand am reusit sa trec si eu, am ramas blocat in mijlocul intersectiei. Clacxoane, nervi. Si nu era ora de varf. La trei jumate e prea tarziu pentru elevi sa iasa de la scoala si prea devreme pentru oameni sa iasa de la serviciu. Ajung in intersectia de la Rompetrol, masinile blocate. Ma strecor printre doua si fac drepta la benzinarie. Politia era pe mijlocul strazii. Ma uit in jur, o droaie de gura casca pe  strada. In fata la BRD criminalistii, mascati si costumati. Alimentez si intru sa platesc. Cei de acolo stateau cu capurile pe geam si priveau. Ce s-a intamplat? S-a aruncat cineva de pe geam? Intreb si eu pierdut in spatiu. Nu stiti? Voi tinetetul asta cu internetu la purtator? Ma intreaba mirata tipa de la casa. Nu doamna, nu stiu, ca vin de pe drum. Jaf armat la BRD. A intrat unul cu pistolul in banca, i l-a pus la cap uneia si a fugit cu toti banii.

luni, 24 februarie 2014

Festivalul Japonez – Hinamatsuri (Festivalul Păpușilor)

Asociația Româno - Japoneză Himawari, în parteneriat cu Universitatea Alexandru Ioan Cuza, organizează pe data de 1 martie 2014a VI-a ediție a festivaluluiHinamatsuri.

Evenimentul se va desfășura în Sala Pașilor Pierduți a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, între orele 12:00 și 18:00, și va cuprinde :

Activități cu intrare liberă:

12:00 – 12:20 Dansuri tradiționale

12:30 – 13:30 Demonstrație aikido

13:30 – 15:00 Jocuri (Sudoku și haiku) - câștigătorii vor primi ca premiu un model origami

15:00 – 17:00 Workshop Origami

17:00 – 18:00 Ceremonia ceaiului

12:00 – 18:00 Expoziție de obiecte japoneze

Activități cu rezervare făcută în prealabil:

Workshop Sumi-e/Shodou – Înscrierile pentru această activitate se fac cu cel puţin 2 zile înainte de festival. Pentru mai mult informatii, vă rugăm contactați-l pe Sorin Mazilu (0742027153).

Hinamatsuri (雛祭り – în limba japoneză), numit de asemenea Ziua Păpușilor sau Ziua fetelor, este un eveniment special în Japonia, sărbătorit în fiecare an pe 3 martie. Platforme acoperite cu un material roșu sunt utilizate pentru a afișa un set de păpuși ornamentale (人形hina-Ningyo) reprezentând împăratul, împărăteasa, însoțitorii și muzicienii de la curte, toți în haine tradiționale din perioada Heian.Scopul acestor păpuși este de a proteja fetele de spiritelerele care ar puteasă le oprească din dezvoltare.
Pentru mai multe informații și explicații despre acest festival dar și despre cum se organizează el în Japonia, vă așteptăm alături de noi la festival.

Pe curand...

duminică, 23 februarie 2014

Nora Iuga

Cu ani buni in urma, pe vremea cand imi tratam insomniile cu reluari ale Jurnalului Cultural de pe regretatul TVR Cultural, am vazut un reportaj despre Nora Iuga. Nu imi amintesc despre ce se vorbea, fie despre o aparitie publicistica, fie despre un premiu castigat sau o re-editare a unei carti, ideea era ca pe ecran rulau niste imagini cu domnia sa, de la o activitate culturala, poze, iar pe fundal se auzeainterviul telefonic realizat. Atunci m-a socat vocea. Cu toate ca in stire spunea ca domnia sa avea o varsta respectabila, iar in pozele ce rulau pe ecran vedeam o doamna de varsta a treia, cu parul alb, ondulat, pana deasupra umerilor, nu ma asteptam ca vocea sa sa fie vocea unei batrane disorsionata de boxele proaste ale unui radio vechi.
Imaginea aceea m-a bantuit o vreme, insa, la fel ca si cu alte imagini ce mi-au zguduit firea, s-a stins si a palit din memoria mea.

sâmbătă, 22 februarie 2014

La multi ani, Ancuta!

In primul an de existenta al blogului, scriam articole de "La multi ani!" pritetenilor mei. Dupa un an, cand am terminat de felicitat toti prietenii, m-am lasat de acest sport si rubrica asta a disparut aproape de tot. Prieteni noi nu prea mi-am facut. Sunt genul de om ce are priteni putini si buni.
Experienta din Japonia nu a insemnat numai lapte si miere. Distanta mare si lipsa oamenilor dragi si-a spus cuvantul la um moment dat, si am devenit melancolico-depresiv. Imi era dor de casa, de familie si de prieteni si eram frustrat ca multi dintre ei nu ma cautau, ca daca nu ii abrdam eu, ei nu aveau de gand sa se intereseze de mine.
In acea perioada m-am apropiat de Ancuta. Noi ne cunosteam de ani buni, de prin camin si de la scoala. Dar mai mult ne certasem decat ne imprietenisem. Amandoi eram caposi si tineam la ideile noastre si nu faceam compromisuri in gandire. Insa pe skype si in online am inceput sa ne intelegem bine. Si ea trecea printr-o perioada mai proasta, si eu le aveam pe langa mine si destul de des, vorbeam cu orele despre totul si nimic.
Asa, incetul cu incetul, am capatat un nou prieten pe care pot conta ori de cate ori am nevoie de ajutor si care m-a ajutat foarte mult cu adaptatrea de cand m-am intors in tara.
Astazi e ziua ei si am spus ca merita un articol pe blog. La multi ani Ancuta! Sa ai parte de linistea sufleteasca de care ai nevoie si sa fii inconjurata numai de oameni care te merita. Te asteapta un an greu dar stiu ca o sa-i faci fata cu brio!

P.S.: Am cautat o poza cu noi doi si nu am gasit niciuna...
P.S.2: Inca am mailul ala de ziua mea de la tine.

Pe curand...

vineri, 21 februarie 2014

Orasele fantoma ale Chinei

Ce faci cand esti cea mai bogata tara din lume, ai o gramada de bani si nu prea ai unde sa ii investesti? China are o mare probema de imagine fata de intreaga lume. Marile state ale lumii si marile companii nu se arunca sa deschida portile investitorilor chinezi, cu toate ca au bani si ii pot scoate din criza, pe motiv de frica de invadare. Si asa China e peste tot pe piata, cum ar fi sa mai fie si proprietara marilor companii din lumea asta?
Exista o politica liberala in China in care se perminte sa ai proprietate sau afaceri. Comunismul chinez incepe sa devina usor deschis miciloe intreorinzatori iar populatia cu bani investeste in apartemente si astfel, China isi arata puterea construit orase cu  zgarie-nori sau cel mai mare mall din lume. Dar degeaba exista orase de pentru zeci de mii de locuitori cu apartamente in propiretate personala, daca acei proprietari mai au locuite si in alta parte. Iar daca politica de tinere a numarul populatiei sub control inca exista, aceste orase ajung sa fie orase fantoma.
Exista o sumedenie de astfel de cazuri, de la Mall China - orasul construit in pustietate, in jurul celui mai are mall din lume, sau Ordos, un oras construit pentru finala Miss World in 2011 sau orasul replica a Parisului, - orase ce sunt locuite la o capacitate de 10%, in care afacerile mor iar spatiile comerciale se inchid si devin parasite pentru ca nu exista oameni fizici care sa cumpere si sa sustina economia.

joi, 20 februarie 2014

Albastru nermarginit, aproape transparent

La inceputul vacantei (prelungite) pe care am avut-o (mi-am luat-o), am postat o poza pe pagina de facebook a blogului, cu cele trei carti pe care vroiam sa le citesc in aceasta perioada.

Am inceput de la dreapta la stanga, de la cea de de-asupra la cea de dedesupt, cu Haruki Murakami si romanul lui cel mai recent  (apropo de carte, s-au anuntat datele pentru aparitia traducerii in engleza si au aparut poze cu copertile editiilor din Anglia si SUA, aici si aici; coperta pentru SUA/Canada - mi se pare geniala si o intelegi doar daca  citesti cartea), am continuat cu Sarpe & Cercel si am terminat cu romanul de debut al lui Ryu Murakami. De acum, pentru o perioada, o sa fac o pauza de japonezi si ma intorc la literatura romaneasca contamporana si la e-book-uri.

miercuri, 19 februarie 2014

Sarpe si Cercel - filmul

Imi place sa vad adaptarile cartilor pe care le citesc si, de obicei, sunt dezamagit de ele. Insa am observat ca nu e la fel si in cazul cartilor japoneze transformate in filme japoneze.
Abia terminasem de citit Sarpe & Cercel si incepusem sa citesc Albastru nemarginit. Ceva nu mergea, inca eram cu gandul la triunghiul din roman, gandul meu era inca acolo. Ma gandeam sa mai scriu un articol despre carte. Dar de data asta depre modul in care a fost editata. Pandora M publicase o carte ce arata ca o agenda: paginile erau numerotate undeva pe lateralul exterior al paginii, la o sesime de baza, iar numarul era transparent pe un fundal gri inchis. Exista un spatiu mult prea mare intre randuri si textul era aliniat doar la stanga si nu la stanga si dreapta, asa ca textul se termina alandala la final de rand.  Coperat ara mai colorata si funky in interior decat la exterior iar P.S.-ul cu interviul cu autoarea (un interviu luat de traducatoare - un interviu de rahat) si postfata lui Ryu erau scrise pe jumatate de pagina, pe verticala. Ciudata carte... Ciudata ca actiune si ciudata ca publicare.
Atunci am decis sa vad filmul. Mi-a luat ceva timp sa il gasesc si intr-un final l-am vazut aici. Am stat nemiscat in fata lapopului si am privit cu intensitate fiecare scena. Iar eu nu fac asta de obicei. Oricat de bun ar fi un film, dupa jumatate de ora il pun pe pauza si fac alceva timp de jumatate de ora, apoi iar ma uit un timp si iar il opresc. Dar nu si de data asta. Actorii au fost ales perfecti. Aratau asa cum mi-i imaginam si eu. Tot respectul pentru cei ce s-au ocupat de machiaj. 
Am simtit filmul mumt mai aproape de suflet decat cartea, in momentul in care se filmau scene de exterior, cand vedeam strazile din Shibuya, trenurile ce intrau in gara, bariera de la calea ferata si sunetul pe care il scoate si combini-urile.
Nu m-a deranjat ca s-au modificat pe ici pe colo cateva lucruri ci doar ca filmul iti da mai multe indicii despre criminalul nedescoperit si nu te lasa pe tine sa rumegi infomatiile si sa-ti incolteasca ideea in cap: Oare a fost el?
Filmul e plin de scene de sex, jumatate din actiunea cam asta este, insa nicio clipa nu mi s-a parut un film ieftin, erotic. Cred ca o adaptare Hollywood-iana a filmului mi s-ar parea ieftina si porno, oricat de artistica ar incerca ei sa o faca, pentru ca o astfel de poveste pare veridica doar acolo, iar astfel de personaje nu s-ar potrivi intr-un decor american sau european.
Pe curand...

marți, 18 februarie 2014

Cat de mic e vechiul mare

Imi aduc aminte de sufrageria din apartamentul bunicilor. Ne invarteam in jurul mesei si ne jucam de-a prinselea. Era atat de mare... Apoi matusa-mea si-a reneovat apartamentul si avea un living imens. Toate astea mi s-au parut mici cand s-a mutat mama in apartamentul cel nou si atunci am vazut ce inseamna un living mare si aerisit.
Sunt copil de centru iar pentru mine Bacaul se termina la Piata Sud. Am prieteni, tot ce centru ca si mine, ce considera ca orasul se termina la Tic-Tac. Ce e mai departe de acel punct, nu mai e oras pentru noi. Mi se parea atat de departe Piata Sud si nu imi imaginam niciodata ca pot sa merg pe jos pana acolo. Da, de la mine, din capatul celalalalt ce centru, am mers pe jos pana la parc, dar pana la Piata Sud mai era mult drum.
Pana azi. Se intampla sa am multe treburi de facut, in diferite parti ale orasului si sa am relativ mult timp pentru ele. De cand m-am intors din Japonia merg mult mai mult pe jos si nu mai suport traficul la volan. Inainte sa plec, imi urcam fundul in masina si mergeam de colo pana colo si din acest motiv, cand am fost nevoit sa o iau la pas, am facut niste besici la picioare de nu stiam ce-i cu mine. Acum incerc sa merg 10 000 de pasi pe zi, ceea ce inseamna 7 km. De cand am ajuns acasa nu prea reusesc sa fac asta. Intr-o zi normala de facultate, faceam 4-5 000. Lunea ajungeam la 8-9 000. Astazi am pornit din reflex la pas spre Piata Sud, trebuia sa iau ceva de acolo insa nu stiam exact daca se v-a schimba locul intalnirii. Urma sa mi se confirme asta in 20 de minute. Ploaia de dimineata se oprise si se anunta o zi calduroasa (s-a ajuns la 8 grade la pranz
). Prins in ganduri si in playlistul de pe telefon m-am trezit in fata blocului persoanei cu care urma sa ma intalnesc. Am sunat si i-am spus ca am ajuns eu acolo. S-a mirat. Am venit pe jos atat si atat de repede?  M-am uitat la pedometru sa vad cat am mers, stiam ca nu am mers atat de mult. Erau 4700 de pasi. M-am intors in centru, am umblat pe la farmacii, m-am dus pe Strada Mare, m-am intors acasa si apoi m-am dus pana pe Vasile Alecsandri la ING. Cand am ajuns din nou in parcarea din fata blocului si m-am urcat in masina ca sa plec spre Luncani, m-am uitat sa vad cat am mers. Ma plimbasem jumatate de zi si traversasem tot centrul in lung si in lat de cateva ori. 13311 pasi. Orasul nu mi se mai pare atat de mare...
Pe curand...

luni, 17 februarie 2014

Sarpe & Cercel

Va povesteam intr-un articol la inceputul anului despre epopeia cautarii unui roman, Sarpe & Cercel. Spuneam atunci ca mi-am facut mii de draci cautand in librarii cartea, fara niciun rezultat, iar dupa ce m-am plans prietenilor de la Japonia Noastra de cosmarul zilei, mi-a aparut pe facebook reclama de la elefant.ro cu titlul mult dorit. Asa mi-am cumparat o carte de 5 lei pe care am platit transportul 10 lei, carte ce a ajuns cu o saptamana mai tarziu decat trebuia si pe care abia am reusit sa o citesc in vacanta ce tocmai s-a terminat.
Si mi s-a intamplat din nou, sa imi placa nespus de mult un roman de la care aveam asteptari mari. De obicei raman dezamagit in cazul experientelor de gen, insa si la cartea asta am fost acaparat de un mare wow, ce a pus stapanire peste mine ca un drog pe un dependent.
Incep sa am din ce in ce mai multa incredere in recomandarile Alexandrei si mi-e frica ca o sa devin dependent de cartile ei si nu cred ca are atatea carti sa-mi recomande, ca e si ea critica, ca si mine.
Hitomi Kanehara este copilul razvratit al literaturii japoneze contemporante. S-a lasat de scoala la 11 ani iar la 18 lansa romanul de fata, roman ce a castigat marele premiu Akutagawa, unul din cele mai importante premii in Japonia, premiu pe care l-a castigat si Ryu Murakami (ce in prezent este presedintele juriului) cu romanul sau de debut Albastru nemarginit, aproape transparent, roman pe care am inceput sa-l citesc aseara.
Cu toate ca la prima vedere, romanul lui Hitomi pare un roman porno, el nu e asa. E romanul unei generatii razvratite, despre o nisa ce nu e inteleasa, despre niste oameni pe care ii vezi tot mai des in Tokyo si de care te feresti, punkistii. E un roman despre un triunghi amoros bolnav dar si despre singuratate si frica de banal. Cred ca asta e caracterstica generatiei noi de japonezi - firca de a fi absorbiti de mecanismul perfect al societatii, frica de uniformele de la joburi si de banalul cotidian acceptat.
Nu pot spune ca pot recomanda romanul maselor, pentru ca nu vreau sa fie vazut ca un roman vulgar, porno - pentru ca nu e asta, si il recomand oamenilor ce pot vedea dincolo de suprafata unui lucru.
Pe curand...

sâmbătă, 15 februarie 2014

Ca la Caracal

E o nebunie pe facebook cu "Esti din x loc daca...". Grupuri peste grupuri si postari peste postari cu infomratii amuzante despre un oras. Esti din Iasi daca aunci cand auzi: Maine mergem la purcica sa ne bronzam - intelegi sensunl. Esti din Bacau daca cand cineva iti spune ca va vedeti la Tic Tac, cunosti zona si nu te gandesti la un ceas. Esti din Campus Tudor Vladimirescu daca il stii pe nea Culita.
Exista o poveste cu minunile din Caracal. Se pare ca nu toate sunt adevarate. Nu stiu pe nimeni de acolo si nici nu am fost sa verfic ca sa am certitudinea ca in Caracal puscaria e pe Strada Libertatii, fabrica de paine pe Strada foamei sau cimitirul pe strada Invierii.
Insa stiu ca in Bacau, cel mai celebru restaurant chinezesc se numeste Latin!

Si pana de curand, un restaurant cu specigic italian se numea Monacco.
Deci, sa nu fim cu mot si sa ne vedem si orataniile din propria curte!
Pe curand...

vineri, 14 februarie 2014

Filmele asiatice (1)

Nu prea mai am timp de filme. Am inceput sa urmaresc prea multe seriale si intre scoala, citit, viata sociala si seriale, nu prea mai e timp si de filme. Si nici nu mai am radbare sa vad aceleasi clisee de Hollywood. Deci, in timpul liber, cand am timp de un film, am decis sa aleg altceva.
In Japonia am descoperit filemele coreene. Sud coreienii au o cinematografie foarte interesanta, ce se pliaza foarte mult pe gustul meu. De aceea am si incercat literatura lor si s-a descoperit ca sunt un fan.

3 Iron este un film regizat de Kim Ki-duk, unul din reprezentantii cinematografiei Sud Coreiene, cunoscut pentru filmele sale ce merg pe idiosincrasie.
Filmul de fata prezinta o poveste de dragoste intr-un spargator de apartamente si o casnica abuzata de sot. Este o poveste interesanta intre doi oameni ce nu sunt ceea ce par sau ce sunt mai mult decat ecicheta pusa de societate.
E un film in care nu se vorbeste mult, un film de stare ce te prinde si te vrajeste de la primele cadre.
Filmul a fost prezentat la multe festivaluri de profil, unde a facut o figura frumoasa, cel mai important premiu fiind cel pentru regie de la Festivalul de Film de la Venetia, din 2004.
Trebuie sa-i multumesc Ancutei pentru recomandare si o sa ma intorc cat de curand la regizor, pentru a mai vedea un film de-al lui.

joi, 13 februarie 2014

Tsukuru Tazaki cel fara de culoare si anii lui de pelerinaj

Am asteptat aparitia cartii acesteia cu sufletul la gura. Nu sunt un fan al lui Haruki Murakami, pentru ca mi se pare ca merge pe aceasi reteta, la fel ca si Coelho insa ma leaga niste povesti si niste sentimente legate de volumul de fata asa ca dupa ce i l-am cumparat mamei cadou de Craciun, am astepta sa il termine si sa il citesc si eu.
Eram in Japonia, in perioada Saptamanii de Aur cand Alex mi-a zis ca vrea sa intre in libraria din statia de tren din Fujimino sa cumpere volumul. Era ora pranzului si cartea se lansate in noaptea aceea. Am ras si am zis ca nu a ajuns cartea pana la tara iar dupa ce a iesit din librarie, cu mana goala i-am spus: "Ti-am zis eu!". Atunci ea mi-a spus ca nu mai exista niciun volum, ca se vandusera toate si ca e posibil sa primeasca din nou, peste doua saptamani.
A doua zi am fost la cea mai mare librarie din Tokyo, in Ikebukuro iar acolo era deja o lista de asteptatre pentru reeditatare.
Volumul se vanduse intr-un milion de exemplare intr-o saptamana, iar Alex l-a cumparat online, la mana a doua, putin timp dupa aceea.
Il citea meticuloasa in tren si imi povestea ca personajul principal e un inginer constructor ce proiecteaza gari si ca actiunea are loc in Tokyo si Nagoya. Atunci mi-am dorit sa o citesc!
Cartea asta imi aduce aminte de acea primavara japoneza si de Alex, ce imi este atat de draga si de care imi este atat de dor...
De Murakami am mai citit Padurea Norvegiana, carte ce mi-a placut dar nu m-a dat pe spate. Insa cu acest volum a fost altfel. Cu toate ca il asteptam de mult si cu toate ca de obicei, cand fac asta, raman dezamagit, am fost captivat de poveste si mi-a ajuns la suflet.
Intr-un fel ma regasesc in povestea lui Tsukuru si in perioada asta realizez ca prieteniile vechi se strica in timp, ca anii ce ne despart de oamenii dragi isi pun amprenta si degradeaza relatiile.
Am decis sa-i mai dau o sansa lui Haruki Murakami si in curand o sa citesc o alta carte de-a lui.
Dar pana atunci abia astept sa prind o zi mai libera si sa vorbesc cu Alex si cu Roman, dar nu pe fuga, ci pe indelete.
Pe curand...

miercuri, 12 februarie 2014

Bacaul e coolt

Acum aproape 2 luni m-am intalnit cu Georgiana Prisacaru, realizatoarea emisiunii Bacaul e coolt si am discutat despre emisiunea in care urma sa fiu invitat. I-am dat niste poze (pe care nu le-am vazut in emisiune), i-am povestit despre ceea ce am facut in Japonia, iar dupa o saptamana am filmat emisiunea.
Editia a ajuns pe post pe 5 ianuarie, cand eu eram deja in Iasi, asa ca pana ieri, cand m-am intalnit cu Georgiana si am luat inregistrarea, nu am reusit sa o vad.
Am av ut emotii si s-a vazut. M-am balbait putin, am spus cateva prostii si m-am pierdut in idei de cateva ori, insa in mare a iesit bine.
Va invit si pe voi sa o vedeti si sa imi spuneti ce parere aveti.
Pe curand...

marți, 11 februarie 2014

Zapada!


Am ajuns acasa de cateva zile si tot ce imi doresc e sa ma duc cu sania pe deal si sa ma dau pe zapada. Inca nu am reusit sa fac asta pentru ca am avut treaza zilele astea, insa de acum e un must! Dupa ce am scapat de zapada ce era un inconvientent, o sa ma bucur de aceea ce nu deranjeaza pe nimeni.
Am avut cateva deceptii de curand, insa dupa cateva zile la aer curat, mi-am dat seama ca e mai bine asa. Orice sfarsit e un nou inceput iar orice persoana ce nu reuseste sa tina pasul cu mine, mai bine e lasata pe drum, decat sa-mi ingreuneze drumul. M-am maturizat mult in ultimii ani si trec mai usor peste toate rautatile celor din jur.
Acum ma bucur de iarna copilariei, aia fara de probleme si fata de cursur, iar de saptamana viitoare redevin matur si ma intreb ce si cum.
Dar pana atunci ma bucur de zapada rece, de lectura unei carti si de dulceata de nuci pe care am primit-o.
Pe curand...

luni, 10 februarie 2014

Tenth of December

In urma cu ceva timp am ptimit un mail de la o persoana in a caror gusturi am incredere, cu cartea asta electronica. Sa fiu sincer, ea imi trimisese un mail pe care il primise de la cineva si in care scria ca e atasat cea mai noua carte a lui George Saunders, un scriito aclamat la New York. Prietena mea imi scrisese ca nu recomanda pentru ca nu a apucat s-o citeasca, insa o da mai departe. L-am cautat pe wiki si am aflat ca e un scriitor de succes ce publica in reviste celebre, ca New York Times sau GQ, ca e profesor universitar la Syracuse University, unde preda un curs de tehnica literara si ca e multi premiat. Deja ma vedeam in viata mea paralela, aia in care sunt filantrop in New York, citind o schita de George Saunders intr-un ziar de succes
Cu toate aceste coordonate am plecat la drumul lecturii. Din pacate nu mi-a placut. Povestile lui fie sunt pline de conversatii pe principiul "I said/ and then she said and after that I said and she said" si tot asa, fie sunt povesti in care sunt folosite branduri intr-un modobsesiv de repetitiv, chiar deranjant. Imi dau seama ca e un stil ce probabil ca l-a facut celebru, insa nu e pe aceasi lungime de unda cu mine. Din toate povestile din carte, una singura mi-a placut, chiar mult - "The Semplica Girl Diaries" si una asa si asa  - "Home" (Finalista la premiul Bran Stoker in 2011)celalalte m-au obosit si nu asta caut cand citesc o carte, ci din contra. Cartea se aflat in top 10 best 2013 books in New York Times si a primit critici mixte spre pozitive peste ocean.
Pe curand...

duminică, 9 februarie 2014

Personalitate vs persoana

A trecut o saptamana de cand imi bantuie prin minte o conversatie neasteptata pe care am avut-o dupa un examen. Dupa ce am fost intrebat cateva intrebari, profesorul m-a intrebat de ce sunt asa suparat. Eram obosit, nu dormisem bine, avusesem niste zile aglomerate si aveam multe pe cap si abia asteptam sa ies pe usa, cu nota in carnet. Ma gandeam ca la asta se refera. Am schitat un zambet si i-am raspuns ca sunt doar obosit. Apoi mi-a spus ca nu se refera la starea mea in momentul respectiv, ci in general. Poftim? Adica cum? Mi-a marturisit ca imi citeste blogul si a observat acolo ca sunt foarte suparat pe viata.
Am incercat sa dau un raspuns mecanic si sa imi motivez eul de pe blog si am plecat dupa ce am primit un sfat bun si o urare de bine, o urare de care aveam nevoie.
In drumul spre camin, si in zilele dupa am tot rumegat intamplarea asta. Da, sunt uimit ca un profesor ce are o functie de conducere in facultate are timp sa citeasca blogul meu si isi alege ca putinul timp liber pe care il are, sa il  petreaca aici. Mi-am aminit apoi de o intamplare de acum doi ani, cand la o activitate la Ambasada Romaniei la Tokyo, o tipa m-a abordat timid si dupa ce a vorbit cu mine cateva minute, mi-a spus ca se astepta sa fiu rau si nu asa dragut. De ce? Asta era imaginea pe care si-o crease citindu-mi blogul.
De multe ori, am ales sa imi fac dreptate aici, am ales sa clarific niste lucruri. De fiecare data mi-am spus parerile personale aici, insa posibil ca mi-a fost mai usor sa transez lucrurile in fata unui monitor, decat fata in fata cu cineva.
Sunt aceasi persoana si pe blog si in viata de zi cu zi, insa exista nuante. Ma comport, poate mai cu manusi in societate, pentru ca ma supun, mai mult sau mai putin, unor reguli de buna purtare, in schimb aici imi permit sa fiu mai transant. Dar si aici ma abtin de la abordarea unor subiecte, pentru ca daca nu ma cunosti decat de aici, sau doar din unul, doua articole, nu ma cunosti cu adevarat.
Saptamana asta, un anonim mi-a comentat pe blog si mi-a spus ca omurice-ul pe care l-am gatit nu se numeste asa ci okonomiaki. Nici nu avea idee despre ce vorbea, insa frustrarea lui era prea mare. El era, posibi, pasionat de Japonia iar eu, un nesimtit care a ajuns acolo unde a vrut el, fara sa merit (in conceptul sau - pentru ca nu imi doream asta). De ce va spun asta? Pentru ca din cauza comentariilor de genul asta si din cauza unor muritori de grija mea, am devenit transant si nu mai iert nimic. Esti prost? La revedere! N-am chef sa imi bat capul cu tine.
Si imi permit sa dau un sfat: nu ma judecati dupa ceea ce scriu, ci dupa ceea ce fac.
Pe curand...

vineri, 7 februarie 2014

La noi, cand vine iarna de Mircea Diaconu

L-am descoperit pe Mircea Diaconu cand eram copil si am constientizat ca vad Buletin de Bucuresti. Nu stiu daca era pentru prima oara cand vedeam filmul, insa atunci am privit cu atentie actorii si mi-a placut de el. Parea sa aiba o fata de pampalau (in conceptul meu, pamapalau e o persoana ce are o privire blanda, ce caine plouat, amestecata cu privirea unui copil posnas). Apoi l-am redescoperit in Filantropica, unde isi schimbase complet figura. Acum era trist si ingandurat, cu ochii blanzi dar plini de intelepciune. In ultimii ani Mircea Diaconu a fost mai activ in aria politica si mi-a placut sa il vad des la televizor. Pentru el as fi trecut si la liberali...
Undeva prin toamna, Lucian Dan Teodorovici anunta ca Poliromul re-editeaza primul roman al artistului, roman publicat anterior, in 1980, la editura Ion Creanga. Mi-am spus atunci ca e o carte de trecut in wishlist, iar acum, cand a intrat bursa pe ianuarie, cu toate ca erau alte carti la rand, am cumparat cartea lui Diaconu.

"La noi, când vine iarna, toţi norii anului trecut se aşează pe pămant şi sunt zăpadă. De asta e atât de senin şi rece. De asta nu plouă şi putem vedea toate avioanele, care merg spre ţările calde. E drept că uneori cerul se lasă jos de tot şi ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cât e de frig. Nouă însă nu ne e frică, pentru că bunicul nostru e preot."

joi, 6 februarie 2014

Tamagoyaki - omleta japoneza

Tamagoyaki este o rulada de omleta, traditional japoneza. In general este omleta dulce, ce se mananca la sushi, insa exista si varianta sarata, ce se mananca ca aperitiv sau la micul dejun. Rulada sarata se face cu legume taiate mici si se sareaza cu sos de soia.
Pentru tamagoyaki-ul meu am folosit ardei gras rosu taiat cubulete si legume deshidratate

miercuri, 5 februarie 2014

Suna no Onna / The Woman in the Dunes

Celebrul roman al lui Kobo Abe, scris in 1962, premiat cu premiul Yomiuri, a fost  ecranizat doi ani mai tarziu, sub regia lui Hiroshi Teshighara - celebru regizor avangardist, cu Eiji Okada si Hyoko Kishida in rolurile principale.
Filmul a fost nominalizat la Oscar in 1964 pentru cel mai bun film strain si in 1965 pentru regie si a castigat Premiul Special al Jurului la festivalul de la Cannes.
Modul avangardist in care a fost filmat si realizat filmul a fost un mare atu pentru mine. Am stat lipit de monitor timp de doua ore jumatate si nu ma saturam de el, cu toate ca terminasem cartea de citit cu cateva ore in urma.
Atmosfera cartii este bine redata in film, cu ajutorul muzicii realizate de Toru Takemitsu. Muzica mi-a dat o stare de neliniste, strare pe care o mai aveam cand vedeam filmele lui Hitchcock.
Ii multumesc lui Roman pentru linkul pentru film, link pe cre o sa-l impartasesc si cu voi.


Pe curand...

marți, 4 februarie 2014

Exemplu cu teoria si practica

Teoretic sunt in sesiune si mai am un examen, practic am scapat ieri. Ultimul examen, la fel ca si unul din colocvii, mi l-am echivalat cu ceva ce am facut in Japonia.
Sunt obosit si nu am chef de nimic, dar mai am niste treaba pana sa pot sa plec intr-o bine meritata vacanta. Stresul acumulat m-a consumat mult. Stiu ca nu am motive sa ma stresez, ca am trecut prin 14 sesiuni (ci asta 15) si niciodata nu am patit nimic, insa daca nu ma stresez nu sunt eu si nu stim ca traiesc. Cred ca in ziua in care nu o sa mai am emotii in drumul spre o provocare, cand nu o sa mai calc fiecare crapatura din drum cu piciorul drept, cand nu o sa mai port niste haine norocoase sau cand nu o sa mai ascult aceasi melodie dimineata, nu o sa mai fiu eu. Asta face parte din mine si daca nu simt ca am suferit pentru acea nota de 10 sau 9, consider ca nu o merit.
Sper sa fie ultima sesiune din viata mea de student. Stiu ca o sa mai dau examene in viata, stiu ca la scoala doctorala sa fac cursuri in anul intai, insa sper sa fie altfel. Etapa asta trebuie incheiata si acum simt ca am ajuns la momentul final, acum simt ca s-a terminat totul si nu imi mai pare rau. Am acceptat ca fiecare sfarsit e un nou inceput si ca viata merge mai departe, oriunde m-ar duce.
Pe curand...

luni, 3 februarie 2014

Kobo Abe - Femeia nisipurilor

Zilele astea, in doua seri, am citit cel mai celebru roman al lui Koboa Abe. Romanul e tradus si in romana si publicat la Polirom in 2004 si de Editura Universtul, pentru colectia Cotidianul, in 2006. Si ma gandesc ca daca Universul a venit cu el in 2006 la colectia unui ziar, sigur au avtu ei drepturile de publicat si inainte de '89, cand editura publica romane straine.
Povestea romanului il prezinta pe un profesor ce in zilele lui libere vine sa studieze gandacii de nisip si pentru ca pierde autobuzul, niste sateni il ajuta sa ii gaseasca gazda peste noapte. Insa la scurt timp afla ca a devenit prizonierul lor, intr-un sat cu case de lemn, construite in gropi ce se surpa. Pentru ca daca una din gropi se surpa, tot satul era in pericol, primaria oferea apa, mancare si tigri locuitorilor, cu portia, in functie de cat nisip au cos din groapa. Iar in casele in care nu locuiau multi,  erau prizonieri, ca si protagonistul romanului, ce erau fortati sa munceasca.
Cu toate ca romanul are o atmosfera apasatoare, cu toate ca actiunea se petrece in groapa si povestea se bazeaza pe disperarea persoanjului si pe lupta lui de evadare, povestea mi s-a parut usor statica. M-am tot gandit la Misery de Stephen King, pentru ca povestea e asemanatatoare, si la starea de frica pe care am avut-o cand am citit cartea aceea. Aici nu s-a pus problema. Am citit romanul detasat, interesat de firul povestii, insa fara sa ma simt parte la actiune.
Pe curand...

duminică, 2 februarie 2014

Duminica, dis de dimineata

In sesiune zilele se numara altfel. Nu mai exista luni, marti, miercuri, ci zile cu examene si zile pana la examen.
De aceea, in momentul in care am stabilti data examenului, nimeni nu s-a gandit ca e duminica, ci ca avem n zile de invatat pentru el.
Duminica dimineata e lasata pentru somn, sau pentru biserica - pentru cei ce fac asta. Azi a fost una din putinele dimineti de duminica pe care le-am trait. Duminica dimineata nu misca nimic. Inafara de cativa studenti ce aveau si ei examen, nici trafic nu prea era. Doua taxuri, trei masini si un tramvai, asta e tot ce am vazut in drumul meu spre scoala.
Examenul a fost floare la ureche. Am facut revolutie in sistem si dupa ani de zile in care examenul la acest profesr era buba, azi a fost cel mai simplu. Eu nu am mai facut ore cu dumnealui, insa colegii care l-au mai avut, imi spuneau ca la el nu se trece usor, ca subiectele lui sunt subcapitole din carte si daca nu faci copy-paste la virgula, nu iei nota maxima.
Din lene a pornit proiectul "grila la examen" si un coleg - salvatorul, a lucrat cu proful la grile, grile pe care le-am avut cu totii apoi. Si cum sa nu faci bine cand ai grilele si cartea in care gasesti raspunsurile? Veniste un tip care avea restanta la examenul asta, si dupa ce a iesit, si-a sunat prietenii si le spunea ca s-a intamplat minunea: "A fost grila, ba! Ce prosti sunteti ca nu ati venit!" Prima regula de a lua un examen: Sa te prezinti la el.
Maine examen din nou, dar si ala e un fel de examen practic. Acum am o dilema: Ce ma fac toata ziua? E abia 10 jumate si ma simt ca si cum ar fi 1...
Pe curand...

sâmbătă, 1 februarie 2014

Omurice

Omurice este un preparat japonez ce se realizeaza, de obicei, cu resturi de mancare. Preparatul consta in prajirea unei carni, de obicei pui sau porc, cu legume si orez fiert. Compozitia astfel realizata se incorpozeaza ca umplutura unei omlete.
Deci, pentru omurice-ul meu am folosit niste carne de porc pe care o mai aveam in congelator si orez cu legume pe care il gatisem cu o zi inainte.
Dupa ce carnea s-a dezghetat am pus-o intr-un bait din sos de soia, vin (n-am mirin), concentrat de legume si ketchup si am lasat-o in frigider peste noapte.
Am inceput prin a taia bucatile de carne in fasii groase de 2-4mm
Apoi am tocat jumatate de ceapa (mai hanicapat un pic, ca nu ma pricep la tocat ceapa)

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)