La noi, cand vine iarna de Mircea Diaconu

L-am descoperit pe Mircea Diaconu cand eram copil si am constientizat ca vad Buletin de Bucuresti. Nu stiu daca era pentru prima oara cand vedeam filmul, insa atunci am privit cu atentie actorii si mi-a placut de el. Parea sa aiba o fata de pampalau (in conceptul meu, pamapalau e o persoana ce are o privire blanda, ce caine plouat, amestecata cu privirea unui copil posnas). Apoi l-am redescoperit in Filantropica, unde isi schimbase complet figura. Acum era trist si ingandurat, cu ochii blanzi dar plini de intelepciune. In ultimii ani Mircea Diaconu a fost mai activ in aria politica si mi-a placut sa il vad des la televizor. Pentru el as fi trecut si la liberali...
Undeva prin toamna, Lucian Dan Teodorovici anunta ca Poliromul re-editeaza primul roman al artistului, roman publicat anterior, in 1980, la editura Ion Creanga. Mi-am spus atunci ca e o carte de trecut in wishlist, iar acum, cand a intrat bursa pe ianuarie, cu toate ca erau alte carti la rand, am cumparat cartea lui Diaconu.

"La noi, când vine iarna, toţi norii anului trecut se aşează pe pămant şi sunt zăpadă. De asta e atât de senin şi rece. De asta nu plouă şi putem vedea toate avioanele, care merg spre ţările calde. E drept că uneori cerul se lasă jos de tot şi ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cât e de frig. Nouă însă nu ne e frică, pentru că bunicul nostru e preot."

Romanul nu  o capodopera literara, insa e unul din cele mai frumoase romane pe care le-am citit in ultimul timp. Personajul principal este un baiat cu nume necunoscut, cu varsta necunoscuta (este in scoala primara) ce locuieste cu familia sa intr-un sat unde se ajunge cu trei trenuri, doua mari si unul mic, in perioada obsedantului deceniu (perioada postbelica, primii ani de comunism). S-au scris teancuri de carti despre acea perioada si toate povesteau despre crimele ce s-au facut, dar niciuna nu a vorbit despre copilaria la tara, despre vremurile cand zilele de iarna se considera trecute daca te-ai dat cu sania de 20 de ori, cand toamnele se numara dupa ploi iar zilele se impart in functie de cele doua avioane care brazdeaza cerul zilnic. E o carte despre iarna copilariei, cand dai cu apa pe aleie sa vezi cum aluneca si injura dascalul, cand zapada cat casa nu te sperie si cand rudele de la oras, tantile si unchii, vin in vizita cu bani si dulciuri.
Cu toate ca actiunea se desfasoara in anul in care, posibil, pesonajul nostru isi pierde inocenta copilariei, in anul in care tatal lui e arestat, cand se indragosteste, cand moare cainele si cand trece de la pantalonii de traning la cei largi - pantalonii pentru baieti mari, nu se simte mai deloc socul maturitatii ci pregneaza intensitatea u care se ard ultimile clipe de copilarie.
E un roman pe care il recomand cu drag si abia astept urmatoarele re-editari ale romanelor a lui Mircea Diaconu, pe care Poliromul ni le pregateste.
Pe curand...