marți, 30 septembrie 2014

Bucharest, these days

Tomo Minoda e unul din fotografii pe care ii urmaresc pe facebook si nu pentru ca e un japonez in Bucuresti ci pentru ca Alex si Roman mi-au spus de el si mi-au placut mult fotografiile lui. Asa ca atunci cand am vazut anuntul expozitiei, si am stiut ca o sa ajung in Bucuresti in acea perioada, am zis ca trebuie sa ma duc acolo.
Asa ca duminica pe la ora pranzului am ajuns la Galeria IX, unde m-am delectat cu cateva din pozele pe care Tomo le pune pe facebook sub denumirea de Bucharest Today.
Cea mai mare bucurie a fost, insa faptul ca l-am cunoscut pe el, in persoana si nu ma mai simteam ca un stlalker care i-a dat follow si ii da like-uri in disperare la poze.
Ideea conceptului de Bucharest today a inceptu anul trecut, dupa ce Tomo si-a luat un aparat nou de fotografiat. "O temă şcolară pentru mine însumi, care să-mi folosească şi pe care să fiu nevoit să o fac în fiecare zi. Şi în plus să nu mă coste nimic. În aceste condiţii, ceea ce puteam face a venit de la sine: să fotografiez oraşul în care locuiesc şi oamenii pe care îi întâlneam zilnic. Cu alte cuvinte, să ţin un jurnal fotografic şi, drept «mărturie», să postez în fiecare zi pe un site de socializare acele fotografii. Aceasta a fost ideea de la care am pornit pentru Bucharest Today". 

luni, 29 septembrie 2014

Cioco cheesecake

Pana acum am facut cheesecake cu topping de cirese, cu topping de visine si cu topping de caise. Toate au mers pe reteta primului, asa ca nu am mai scris pe blog despre ele, insa cel pe care l-am facut pentru nepota-miu, de ziua lui, e diferit.
Nepota-miu e fan cheesecake-ul meu asa ca mi-a zis de prin august ca de ziua lui asta vrea pe post de tort. Am discutat inca de pe atunci toppingul si a zis ciocolata.
Deci, pentru aceasta reteta am avut surse de inspiratie reteta pe care am folosit-o la cheesecake-ul initial, o reteta de pe BBC si una a Marthei Steward.
Incepeti prin a incinge cuptorul la 180 grade.
Pentru blat am folosit 300 de grame de biscuti de menaj, vanilati, dati prin masina de tocat (sau pe razatoare, sau zdrobiti cu sucitorul intr-un prosop), 100 de grame de unt topit, 5 linguri de zahar si una de nesquick. Toate aceste ingrediente amestecate bine, pana se omogenizeaza si apoi puse pe tava de copt tort, la rece pentru o ora.

duminică, 28 septembrie 2014

No21

Astazi sunt la Bucuresti. Probabil ca atunci cand acest articol va fi publicat eu inca voi fi la cazari, la C7, caminul de doctoranzi si asistenti al UTCB.
Va spuneam la ceas aniversar de o schimbare, ei bine asta e. Am ramas dezamagit de tot ce s-a intamplat la Iasi dupa ce m-am intors din Japonia. Inainte sa plec mi s-au propus doctorate, cand am venit, ma intrebau de ce m-am intors. Cineva din conducere mi-a spus ca nu crede ca am fost in stare sa termin masterul acolo si de aia m-am intors aici si ca a fost o mare prostie ca m-au lasat sa plec. Bun, daca eu cu master la ei si cu unul la Waseda nu am fost bun pentru doctorat pentru ei si unul cu media 7 sau una ce nu stie nicio limba straina sunt mai buni, atunci caut un loc unde sunt bun.
Asa am ajuns la Bucuresti. Proful meu din Japonia il cunoscuse pe proful asta de aici si ma intrebase si pe mine daca il stiu. Imi notasem atunci numele lui pe o notita din telefon si cand am vazut ca nu sunt vrut la Iasi, l-am cautt pe profesorul din Bucuresti, am schimat doua e-mailuri, ne-am intalnit in oras, l-am convins ca merit un loc la dumnealui, si cateva luni mai tarziu, la inceputul lunii septembrie am fost sa ma inscriu. Apoi a urmat interviul iar vineri (cu trei zile mai devreme decat era anuntat) au venit si rezultatele.
Pozitia 21, la buget. Asta inseamna si bursa, pentru ca au alocate 22 de locuri cu bursa.Si uite cum, incepe un nou drum pentru mine. Un nou oras, o noua provocare.
Pe curand...

sâmbătă, 27 septembrie 2014

J. Fiinta sexuala

Chikan. Asta e cuvantul pe care l-am invatat citind micro-romanul lui Kenzaburo Oe, aparut de curand la Polirom, in traducerea lui Roman Pasca.
Chikan e acea persoana ce se masturbeaza in mijloacele de transport in comun. Auzisem de ele, am si vazut una odata, insa nu stiam cum le zice in japoneza.

Ma lupt cu o carte de aproape doua saptamani. O mut de pe marginea patului, pe birou, o iau cu mine in living, o car prin oras si ma intorc cu ea pe marginea patului. Dar n-o citesc. Nu-mi vine. Asa am citit volumul de teatru a lui LDT, si asa am luat-o pe asta in mana. Mai e ceva, peste putin timp o sa plec de acasa si mai aveam cartea asta de citit si nu vroiam nici sa o car cu mine si nici sa o las acasa pana cand ma intorc.
J. Fiinta sexuala e a 6-a carte de Oe pe care o citesc si a 4-a in traducerea lui Pasca. E a doua carte, dupa Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii, ce mi se pare ca are o alta tema decat celalalte carti ale lui Oe, insa in comparatie cu cea amintita mai sus, asta mi-a placut foarte mult. As putea spune ca e in top trei, dupa Strigatul inabusit si O experienta personala. Romanul e intunecat, e complex si dens, cu toate ca are numai 123 de pagini.
E o carte pe care trebuie sa o cititi si e cu siguranta o carte ce imi va ramane intiparita in minte pentru mult timp.
Pe curand...

vineri, 26 septembrie 2014

Cei 7 ani de pe blogosfera

A mai trecut un an si am ajuns in ziua in care aniversez 7 ani de existenta a blogului asta, Zilele trecute, pe cand mi-a venit notificarea din calendar (atfel uitam din nou de aniversare), m-am uitat la articolul de anul trecut, sa vad ce-am scris atunci. Acum un an ma intrebam in ce directie o sa o ia blogul, dupa doi ani de stat in Japonia si doi ani de articole publicate zi de zi. Na, ca nu a fost un an
prea rau. 249 de articole intr-un an in care am incercat sa imi gasesc locul, intr-un an in care am acceptat ca unele lucruri se termina. Anul 7 a fost un an tampon, un an de adaptare, de regasire.
Am luptat cu sistemul sa mi se recunoasca studiile din Japonia si am zambit un semstru la Iasi odi de cate ori cate un profesor ma jignea spunandu-mi ca sigur n-am fost in stare sa termin masterul din Japonia si de aceea m-am intors la ei. Am invatat, din nou, sa functionez fara prieteni langa mine si am cunoscut oameni noi. Mi-am facut prieteni noi din cunostiinte vechi, am renuntat, din nou la legaturile bolnavicioase si am luat-o de la capat.  Dupa cateva luni petrecute in Iasi, dupa un an de voluntariat la Himawari si multe luni petrecute acasa, citind literatura, literatura de specialitate si scriind de unul singuro diseratie, am facut pasul spre un nou nivel. Inca putin si o sa va anunt pe toti ce o sa se intample cu mine in scurt timp. Blogul, sper sa mearga, cel putin trei ani, pana ajungem la 10. Nu stiu cat o sa mai scriu, nu stiu cat timp sau chef o sa am. Ideea e ca, din nou, o sa a reinventez. Poate mai putin ca alte dati, dar tot un drum nou o sa fie.
Pe curand...

joi, 25 septembrie 2014

The Wind Rises

Eram inca in Japonia cand Studiourile Ghibli au lansat filmul animat The Wind Rises. Inca de pe atunci se spunea ca e ultimul film al lui Miyazaki insa el infirma zvonurile. Intre timp le-au confirmat, au lansat inca un film ce a fost un mare esec, au mai lansat unul si au anuntat ca studiourile se inchid. Din Ghibli ramane doar muzeul si distributia de filme. Cu alte cuvinte, s-a sfarsit o Era...
Cine spune ca Ghibli si in special Miyazaki face filme pentru copii, se inseala. Iar The Wind Rises e dovada. Tin minte ca eram inca in Japonia cand niste prieteni de-ai mei au fost la film. Eu nu mersesem ca nu era subtitrat in japoneza si nu avea rost sa merg si sa nu inteleg mai nimic. Dupa ce s-au intors de la film, i-am intrebat cum a fost si mi-au spus "Diferit". Diferit cum?  - am intrebat eu... "O sa vezi la momentul potrivit".
Si asa este. Animatia e o poveste frumoasa de ambitie si dragoste, ce il prezinta romantat pe Jiro Horikoshi - unul din cei mai importanti ingineri de avione din Japonia, din timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial, cel ce a proiectat primul avion japonez de razboi.

Mai sunt doua filme realizate de studiourile Ghibli pe care mai am sa le vad. Unul e The Tale of Princess of Kaguya si celalalt e When Marnie was There. Daca stie cineva vre-un link spre un torrent sau un streaming, sa-mi dea si mie de stire aici sau pe pagina de facebook a blogului.

Pe curand...

miercuri, 24 septembrie 2014

Unu + unu + (unu...) niste comedii

In articolul de astazi nu o sa va vorbesc despre cum am avut onoarea si placerea sa beau o cafea cu Teodorovici, sau de ce il consider una din cele mai importante voci din literatura contemporana.
In articolul de astazi nu o sa va spun ca ultimul volum de teatru l-am citit prin clasa a XI-a si cred ca era Istoria comnusmului explicata pentru intarziatii mintal de Matei Visniec.
In articolul de astazi nu o sa va povestesc despre cum am ajuns sa citesc cartea asta, pentru ca ma plictisea papuc Pamuk, cu toate ca e cea mai recenta carte cumparata si eu functionez dupa niste reguli OCD-iste pe care incep sa le incalc din ce in ce mai des.
In articolul de astazi o sa va povestesc despre cum imi imaginez eu ca sunt la teatru si vad pe rand cele trei piese de teatrul din volumul "Unu + unu + (unu...) niste comedii".

Unu + unu + (unu...)
Mi-am imaginat piesa asta jucata la TNI, in sala Teatrul la cub. Mi-am imaginat sala asta a teatrului din Iasi pentru ca acolo am vazut o sumedenie de piese bune iar piesa asta e preferata mea din cele trei din volum. Tema sinuciderii nu e noua la LDT, aparand si in Circul nostru va prezinta.

Lift in miscare
Nu stiu de ce, dar stand in fotoliul visiniu din living, m-am vazut in sala de la Odeon, urmarind aceasta piesa. Din cele trei din volum, asta e piesa ce m-a bagat cel mai mult in ceata si pentru ca ma vedeam spectator, nestiind daca sa aplaude sau nu, daca sa plece sau sa stea, daca s-a terminat sau nu, Lift in miscare mi-a placut cel mai putin. Nu e vorba ca nu mi-a placut, pentru ca m-a atras ideea, insa ca spectator m-am enervat.

Elefanti roz si Elefanti galbeni
Piesa asta am vazut-o jucata pe scena teatrului de la Bacau. Nu stiu de ce, poate peronajele, poate decorul, dar de cum am inceput sa o citesc m-am vazut in sala Teatrului Municipal Bacovia, cuprins de teama miscuricilor, ca nu cumva sa imi scartie scaunul si sa deranjez actorii de pe scena. Elefanti roz si Elefanti galbeni e o piesa ce te pune pe ganduri, o piesa ce pare la prima vedere usurica, insa apoi iti ramane in minte si te tot gandesti la ea. Poate de asta o vad pusa in scena la Bacau, ca aici se pun piese din astea...

Exista un eveniment pe facebook lansat de un blog de carte. Cei de acolo te provoaca sa uiti o carte undeva, pe o banca in parc, pe scaun in autobuz, oriunde intr-un spatiu public. Trebuie sa scrii pe carte despre eveniment si sa il inviti pe cl ce a luat-o, sa faca la fel cu o alta carte. Eu as face asa cu volumul asta. L-as uita pe un scaun in teatru si as invita pe cel ce o gaseste sa mearga cu el in culise si sa-l dea unui regizor. Hai sa jucam pise contemporane mai mult...

Pe curand...

marți, 23 septembrie 2014

True Detective

Exista doua persoane care imi recomanda seriale pe care ajung sa le urmaresc si sa imi placa mult. True Detective a fost recomandat de ambele. Inainte sa ma uit la el, am facut un pic de cercetare si am aflat si altceva inafara de cine joaca in serial. Asa am aflat ca producatorul si scriitorul serialului a scris si pentru The Killing, asa ca am decis sa ma uit la True Detective, dupa ce termin cu The Killing, s fie un fel de inlocuitor al serialului ala ce mi-a placut atat de mult.

Daca la inceputul verii am reusit sa vad mai multe seriale intr-un timp scurt, in ultmul timp nu prea am aut timp de asta.Se gaseau multe lucruri de facut peste zi, iar seara gaseam cevala TV de vazut , orie eram in oras pana mai tarziu si nu mai aveam niciun chef sa vad un serial. Asa ca mi-a luat cam vreo luna sa il vad. Si totusi cred ca e un lucru bun, pentru ca un serial ca asta trebuie digerat bine, episod cu episod.

Serialul aduce ca idee cu The Killing iar crima in jurul caruia se invarte sezonul 1 imi aminteste de Hannibal. Actorii, regia, scenariul, scenografia si imaginea sunt geniale. Eu i-as fi dat lui McConaughey premiu Emmy pentru rol principal dramatic la cat a fumat si baut serialul asta (e drept ca nu am vazut inca Braking Bad - am zis ca o sa ma uit la el dupa ce se termina, s-a terminat insa nu am avut timp de el).
Ideea de un caz pe sezon e foarte buna, am zis asta de cand a aparut The Killing, insa schimbarea distributiei in sezonul 2, e o miscare indrasneata. American Horror Story folosseste aceiasi aceasi actori  in propotie de 80% de la sezon la sezon, scimband total povestea. Aici, o sa mearga pe acelasi gen de poveste, insa personaje noi si locatii diferite. E ca si cum ar fi un nou serial, scris de acelasi creier si mana.  Sa spera ca-i iese si de data asta.
Pana la vara, cand apare sezonul doi, recomand si iubitorilor de seriale bune sa il vada (daca mai e cineva ce nu l-a vazut) si noua, celor care l-am vazut, rabdare, ca mai e destul timp pana o sa ne reintalnim cu serialul asta.
Pe curand...

P.S.: Gel mai genial aspect al acestui serial, e bromance-ul celor doi parteneri, masculi alfa ce incearca sa ascunda sentimentele pe care le au unul fata de altul, pentru ca esti sunt prea macho.

luni, 22 septembrie 2014

Angajare de clovn

Sursa foto: Pagina de facebook a Teatrului Municipal Bacovia
Va povesteam la inceputul verii, pe cand citeam Dezordinea preventiva despre Matei Visniec si intalnirile mele cu opera sa. Atunci va spuneam ca la Teatrul Municipal Bacovia din Bacau se joaca Angajare de clovn si ca imi doresc mult sa vad piesa asta. Ieri s-a jucat din nou si am fost si eu cu mama la teatru sa o vedem. E a doua piesa de Visniec pe care o vad pusa in scena dupa Negustorul de timp pe care am vazut-o la Teatrul National Vasile Alecsandri din Iasi, pe care am vazut-o acum aprope 4 ani. 
De pe pagina de prezentare a piesei vazusem ca joaca Eliza Noemi Judeu, ce mi se pare cel mai bun actor pe care il are teatrul din Bacau si care sper (egoist) sa nu plece niciodata de aici. Ieri am avut placuta surpiza sa o descopar pe Adelaida Perjoiu despre care stiam ca e logodnica celebrului regizor Mick Davis ( regizor Modigliani) ce venise la Bacau sa vada piesele in care joaca iubita s-a si a fost atat de impresionat de Angajare de clovn, incat s-a gandit sa scrie un scenariu de film dupa piesa (idee, ce din pacate, a murit). Si pe Nina Ionescu cea care da viata pesonajului meu preferat din piesa, claunul Nicollo. De ce mi-a placut de Nicollo, pentru ca e rusinos, si fudul, pentru ca se lupta cu timiditatea dar e in elementul lui, volubil si amuzant, cand e inconjurat de prieteni. Seamana cu mine, intr-un fel.
Sursa foto: Teatrul Municipal Bacovia
Abia astept sa ma reintorc la Teatrul Bacovia sa mai vad cateva piese de exceptie, pentru ca nu numai la Bucuresti sau in orasele mari, unde sunt teatre nationale se joaca bine, ci si aici. Dovada sunt Mick Davis, designerul Razvan Ciobanu si artistul vizual Mircea Cantor.
Nu am sa va vorbesc despre simbolurile si despre personajele din piese pentru ca e o piesa ce trebuie vazuta. Iar daca nu ajungeti la Bacau sa o vedeti, puteti merge la Iasi, in primele cinci zile ale lunii octombrie, la FILIT, unde Matei Visniec este invtiat la festival.

Pe curand...

duminică, 21 septembrie 2014

Visul american: cururile mari (?)

Au innebunit muzicienii de peste ocean, ori e un nou trend pe care nu il inteleg: cantecele de si despre cururi.
A fost acum 6 luni Wiggle a lui Jason Derulo cu Snoop Dogg, cantec ce a invadat radiourile de la noi si se afla in toprurile muzicale, fara sa stiu daca cineva a ascultat cu adevarat versurile.



Adica: fundul tau cat doua planete, fac din el senwich cu sunca, fund mare si gras... din astea...

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Hotul de carti - filmul


Dupa ce acum cateva zile am publicat articolul despre cartea Hotul de carti, cititorii au inceput sa-mi spuna ca trebuie sa vad filmul ca e foarte bun. Aveam de gand sa-l vad, asta am si facut intre timp, insa credeti-ma, cartea e mai buna!
Filmul e foarte bine realizat, actorii sunt foarte bine alesi si am ales si ei din cele aproape 600 de pagini, ce era mai important, ca sa puna in film. Din film lipsesc multe scene ce dezvolta povestea de prietenie intre Lisel si Rudy, scene ce se dezvolta pe un alt fir, si nu pe cel principal, preluat de film. Multe scene importante din film nu sunt la fel ca cele din carte insa inteleg de ce au fost transpuse asa in film, tocmai pentru ca sarisera mule aspecte secundare si era prea greu sa le lege pe toate intr-un film de doua ore.
Asa ca daca ati vazut filmul si v-a placut va recomand si cartea, sa descoperiti ce furau Lisel si Rudy toata vara si cum a ajuns Lisel de fapt sa fie data afara de la sotia primarului, ce i-a dat Max cu adevarat cadou si cine i-a dat jurnalul.
Iar voi, cei care nu ati vazut nici filmul si nu ati citit nici cartea, nu o sa intelegeti nimic din ce ma scirs in paragraful de mai sus, insa dupa ce o sa vedeti filmul (ca sigur alegeti filmul in loc de carte), reveniti aici, cititi paragraful de mai sus, deveniti curiosi si luati si cartea in primire.


Pe curand...

vineri, 19 septembrie 2014

Maestrul de Go

Maestrul de Go e a treia carte de Yasunari Kawabata pe care o citesc, dupa The Dancing Girl of Izu si Snow Country, prima in traducere in romana si cea ce mi-a placut cel mai mult.
Yasunari Kawabata, nascut in 1899 la Osaka si  decedat in 1972 la Kamakura, Kanagawa, primul scriitor japonez laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, considera ca Maestrul de Go este cea mai buna opera a sa.
Meijin (meijin e unul din cele trei titluri ce se pot castiga in campionatele profesioniste de go din Japonia), in denumirea sa in japoneza, a fost publicat pentru prima data pe capitole intr-unul din ziarele vremii, apoi rescris si publicat integral. De-a lungul vremii romanul a cunoscut mai multe forme. La un moment dat, Kawabata scrie o continuare a romanului pe care la o urmatoare reeditare o uneste cu romanul initial insa la urmatoare reeditare renunta la capitolele in plus. Traducerea din japoneza a lui Flavius Florea, aparuta la Humanitas, e dupa varianta scurta a romanului, sau varianta initiala, cu 41 de capitole. Cu toate ca aceasta este ultima varianta aleasa de Kawabata pe cand traia, multi critici spun ca varianta lungita e mai valoroasa, chiar existand tabere de o parte si de alta, ce isi sustin punctele de vedere.
Si la noi, Maestrul de Go a aparut initial, pe capitole, in mai multe parti, in almanahul Cartea Jocurilor, in perioada 1986-1987, intr-o traducere ce nu cred ca era din japoneza (sau cel putin asa am inteles eu din ce am citit in prefata cartii).
Cu toate ca romanul e o relatare semi-biografica, considerata de multi jurnal, a unui meci legendar de Go, intre un maestru ce isi juca jocul de retragere si o tanara speranta, joc ce a durat jumatate de an, mie nu mi s-a parut plictisitoare de loc. Am incercat odata sa joc Go pe calculator si am vazut un joc ce atunci am crezut ca a durat mult dar cred ca era scurt (vreo 6 ore) intr-o excursie cu colegii de laborator din Japonia si am tras concluzia ca nu e de mine, e prea plictisitor. Insa relatarea lui Kawabata, relatare ce cuprinde si termeni pe din joc (termeni pe care nu ii inteleg, oricat de bine explicati ar fi e intr-un glosar la finalul romanului) nu e greoaie de loc, iar micile sicane dintre jucatori, intre generatii as putea spune, fac deliciul povestii.
Chiar ma bucur ca i-am mai dat o sansa lui Kawabata, cu toate ca nu ma impresionase cu primele doua carti.
Pe curand...

miercuri, 17 septembrie 2014

Efectul Horea Sibisteanu - In cautarea eului pierdut

In Bacau e bine cunoscut Efectul Contrasens insa de zilele trecute se pare ca si blogul meu a avut un efect.
Va povesteam la inceputul lunii ca niste proiectanti iesiti pe banda rulanta de pe bancile facultatilor de constructii din tara, au stricat parcarea din fata blocului unde locuiesc, cu o limba prea lunga, ce face aproape imposibil accesul in parcare. 
Ei, acum doua zile, doi muncitori lucrau fara chef la repararea bubei. Au spart betonul ce prindea bordura, au scos obucata de bordura, au reconstruit limba, de data asta mai mica cu vreo 40 de cm, au umplut noul spatiu cu dale, si cand i-am pozat eu, bagau nisipul in rosturile dintre dale. Vedeti ca se poate?

Pe curand...

marți, 16 septembrie 2014

Hotul de carti - cartea

Hotul de carti e una din acele carti pe care mi le-am dorit mult sa le citesc si cand am facut-o, n-am ramas dezamagit. Prima data am vazut trailerul filmului (pe care sper sa reusesc sa-l vad azi) si mi-am spus ca vreau sa vad filmul asta. Apoi am vazut ca e facut dupa o carte si la scurt timp dupa am vazut pe facebook o poza cu editia romaneasca. Atunci mi-am spus ca mai intai citesc cartea si apoi o sa vad si filmul.
Am vanat mult o oferta pentru cartea asta. Rao are preturi mari la cartile traduse (si tot n-are bani sa-si plateasca traducatorii) iar cartea asta fiind destul de stufoasa, pretul ei sarea de 50 de lei. Am prins-o acum o luna la oferta pe net, la 50% reducere cu transport gratuit. Am cumparat-o imediat, insa nu am citit-o pe data, si asta nu datorita listei mele OCD-iste ci pentru ca i-am dat-o sora-mii sa o citeasca. 

Mi-a placut foarte mult romanul. Mi-a placut mult ideea lui cu toate ca mi-a luat un pic sa ma obisnuiesc cu stilul. Actiunea e povestita de Moarte si printre fragmentele de narare mai sunt paragrafe scrise boltit pe mijlocul foii, cu explicatii in plus sau cu definitii date de Moarte, noua cititorilor, ca sa intelegem mai bine actiunea si contextul in care se intampla toate.
Am stiut ca la final o sa vars niste lacrimi pentru ca am fost atentionat de trei persoane ce au citit cartea. Ma asteptam la un final trist nu numai datorita acestor trei persoane, ci si datorita perioadei in care se desfasoara actiunea: Germania Nazista, in timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial.
Nu stiu de ce, poate pentru ca nu am prea multe referite artistice din perioada Holocaustului, dar Hotul de carti mi-a amintit de Baiatul in pijamale in dungi.
E o carte ce te prinde, eu am citit cele aproape 600 de pagini in 4 zile si in timpul asta am mai avut si multe altele de facut. E o carte pe care o recomand tututor pentru ca e usor de citit, are un subiect ce vinde si prinde si e scrisa foarte bine.
Pe curand...

luni, 15 septembrie 2014

Telefonul pe care orice hipster si-l doreste, inclusiv eu

Mi-a povestit cineva despre telefonul Oneplus One si mi s-a pus pata rau de tot pe el. Si nu mi s-a pus pata pentru ca e ieftin si costa $299 cel de 16G si $349 cel de 64G, fiind un smartphone de top, nu unul entry level, cu carateristici asemanatoare cu noul Nexus si cu iPhone 6, ci pentru modul in care poti sa-l cumperi. E aproape imposibil sa-l ai. Exista doua modalitati prin care se poate cumpara acest telefon:
1. Cu invitatie de la cineva ce il are deja.
2. Castigand o invitatie de la ei, participand activ pe forumuri si site-uri de socializare. De exemplu, ultima invitatie castigata a fost dand share la o poza cu iPhone 6 vs Oneplus One, poza ce a avut mai mult de 16 000 de share-uri doar pe facebook, cine stie cate a avut pe google+ sau pe twitter. 


Nu stiu cat e strategie de piata si cat e nebunie, dar un telefon ca asta la asa un pret, e nebunie curata. Sunt curios cat o sa mearga cu cercul inchis si cand o sa intre direct pe piats, cu un pret dublu.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii

Si uite cum dupa revolutia mea OCD-ista am ajuns sa citesc mai repede decat era planificat, romanul lui Kenzaburo Oe. Sunt la al 5-lea roman al sau si e cam primul care mi se pare altfel decat celalalte. Spun asta pentru ca celalalte carti ale lui Oe pe care le-am citit aveau mai mult o aciune launtrica, in schimb Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii, are o actiune propriuzisa, cu multe personaje, o poveste destul de socanta din timpul Razboiului Mondial. In timp ce o citeam imi spuneam ca seamana cu Imparatul Mustelor si eram mandtu de comparatia mea, insa dupa ce am lasat odata cartea pe bratul fotoliului, cu spatele in sus, am vazut pe spate ca Kirkus Reviews spusese asta (vezi daca nu citesc niciodata comentariile de pe spatele cartii, ca sa nu fiu influentat.). Apare si o chestie de gust, romanul de fata e tradus de Oprina iar mie imi plac mai mult traducerile lui Pasca pe Oe. E o chestie de gust, de obisnuinta. Oricum fiecare traducator isi pune amprenta si traduce intr-un fel, lucru ce se poate observa si in cele doua traduceri ale Femeii Nisipurilor, in poza pe care am pus-o pe pagina de facebook a blogului aici.
In concluzie, e un roman altfel al lui Oe, un roman transant si oarecum socant, ce se aseamana mult ca idee cu Imparatul Mustelor insa, dupa parerea mea, este mult mai elegant decat acesta. Din tot ce am citit eu de Oe pana acum, nu as spune ca e un roman de referinta, deci nu l-as recomanda celor care vor sa il descopere pe Kenzaburo Oe, ci celor care il stiu deja sau fanilor cartilor gen Imparatul Mustelor.
Pe curand...

vineri, 12 septembrie 2014

Black Mirrior

Nu prea ma uit la seriale britanice cu toate ca sunt foarte bune si cu toate ca imi place accentul lor la nebunie. Nu ma uit la ele pentru ca un sezon de-al lor are 3-4 episoade iar urmatorul sezon apare dupa un an, un an jumatate.
Despre Black Mirror mi-a vorbit Razvan intr-o dupa-masa ploioasa cand trebuia sa facem un gratar, iar ideea seriarului m-a atras pe loc.
Serialul britanic prezinta o lume, intr-un viitor apropiat, in care omul este foarte dependent de tehnolgie, atat de independent incat se dezumanizeaza, Scenariul ce poate acum vreo 10 ani parea SF, e astazi mai aproape de adevar decat niciodata. Am ajuns sa traim pentru like-urile de pe facebook si sa facem ce e la moda pe retelele de socializare. Lumea nu mai are curaj sa faca altceva decat turma si asta ma sperie. Cu siguranta asta e motivul pentru care mi-a placut Black Mirror atat de mult. Merita vazut. Sunt doua sezoane cu cate 3 episoade fiecare iar episoadele nu au legatura intre ele. Mi-au placut toate mult insa m-au marcat episoadele 1x03 si 2x01 pentru ca pun accent pe sentimentele umane care pot crea efecte secundare unei tehnologii ce in terorie pare ok.
Deci, va invit sa-l vizionati.
Pe curand...

joi, 11 septembrie 2014

Cand timpul ramane in loc

Imediat dupa revolutie in centrul Bacaului, in locul magazinului de jucarii Punguta cu doi bani (magazin pe care eu nu mi-l amintesc) s-a deschis un magazin de electrocasnice. De acolo ne-am cumparat noi televizor japonez Funai (ei, ca asta a fost semn ca peste ani si ani o sa ajung acolo), televizor pe care l-am tot avut vreo 15 ani si care mi se parea mai smecher decat televizorul nasilor mei, un Goldstar corean (azi LG). Magazinul ala a disparut si el si in locul lui a aparut Intermeridian, alimentara minune a unui turc ce vindea vise. Intermeridian era wow: avea geamuri mari si usi de sticla, vitrine luminate si o varietate de produse, toate la preturi bune. Era mereu coada pana afara la turc iar pe langa asta, sus, la etaj, se serveau prajituri si pizza. A fost prima pizza pe care am mancat-o eu vreodata. La parter, pe dreapta, exista o casa unde se astepta la o coada mare. Acolo comandai pizza ce se  prepara in niste cuptoare electrice, mari cu 6 usi, in niste tavi de fonta negre. Cu bonul fie asteptai pizza invelita in hartie alba fie urcai la masa si cineva venea sa te serveasca. Langa casa erau scarile pe care urcai si intre scari si casa o jardiniera cu pietre albe pe care le mai gaseai din cand in cand si in pizza aceea cu salam si parizer. Sus era luxul de pe lume, peretetii erau acoperiti cu oglinzi, pe jos mozic si mesele si scaunele erau din plastic. Nu mai vazuse romanul niciodata asa ceva. Daca eram cuminiti, bunica imi dadea bani sambata sa ma duc sa-mi iau o pizza si eram bucuros vreo trei zile ca am mancat la intermeridian.
Apoi nu stiu ce s-a intamplat. Parca a fost un scandal cu niste carne expirata dar nu imi amintesc bine pentru ca ne-am si mutat din partea aceea de centru si Intermeridianul nu a mai fost un loc pentru cumparaturi pentru noi. Am tot trecut prin fata lui, am observat ca vitrinile de sticla au fost inlocuite cu termopane cu tamplarie bleo, ca si-a schimbat numele (pe aceasi firma cu reclama la Coca Cola) imsa ami de-a randul nu am mai intrat acolo. Poate, din cand in cand, ramaneam surprins ca inca e acolo si ca nu s-a deschis in loc o banca sau un magazin de telefoane. E la km 0 al orasului, vis a vis de fosta biblioteca, langa Prefectura... Nu sunt locuri de parcare insa e locatia perfecta pentru o chirie babana. 

miercuri, 10 septembrie 2014

Hamada's Book

Exista o carte pe care mi-am dorit-o foarte mult. E cartea lui Hamada Sensei, carte ce cuprinde toata munca sa de-o viata si pe care o publicase in japoneza cand am terminat eu masterul. In acea perioada lucra la varianta in engleza, editie pe care vroia sa o lanseze la petrecerea lui de pensionare.
Ei, pe cand eram in Japonia, Hamada Sensei spunea ca ma cheama in Japonia la pensionarea sa, dar probabil ca si-a dat seama ca asta inseamna o suma mare de bani pierduta, pentru ca sa fim seriosi, nu eram o somitate ce trebuia sa fie acolo.
De curand am reluat legatura cu profesorul Hamada, avand nevoie de ajutorul sau cu un anume lucru (despre care o sa va povestesc undeva spre sfarsitul lunii) si schimband cateva e-mailuri, in unul dintre ele l-am felicitat pentru lansarea editiei in engleza, editie pe care o vazusem pe amazon la pretul de $130. Ok, aveam editia originala in japoneza, cu dedicatie insa nu aveam ce sa fac cu ea.
O saptamana mai tarziu, primesc un telefon de la Posta Romana in care imi spuneau ca am un pachet din Japonia. Am crezut ca e o vedere pe care trebuia sa o primesc de la cineva, insa stiam ca o voi primi din China... M-am dus la posta si cand am vazut pachetul cel mare mi-am dat seama despre ce era vorba
Hamada sensei imi trimisese cartea sa, alaturi de o scrisoare imi care ma punea la zi cu noutatile din viata sa.
Un lucru interesant s-a intamplat la posta. Pachetul era imbracat intr-o punga de plastic vidata. Am observat ca plicul de carton fusese deteriorar intr-un colt si cand am intrebat ce s-a intamplat cu el, functionara de la posta a inceput sa se panicheze usor. Mi-a spus ca imi recomanda sa deschid pachetul de fata cu ea, sa vedem daca totul este in regula. Si era. Dar daca nu era, valoarea pusa pe pachet, valoare pe care Posta Romana trebuia sa o plateasca in caz de nereguli, era de 100 de euro. Pe langa asta, Posta Romana imi adresa si un bilet in care isi cereau scuze pentru problemele create. Asta e un lucru bun, au cam inceput sa isi respecte clientii. Dar pentru asta a trebuit sa piarda mult teren in fata firmelor private de cureriat si sa ajunga in prag de faliment. Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu?

marți, 9 septembrie 2014

How I Met Your Mother - final alternativ

Cam toata lumea a comentat finalul serialului HIMYM. Mie mi-a placut mult pentru ca a fost realist. Pana si la Emmy s-a facut misto despre acest subiect, si poate de aceea cei de la CBS au oferit publicului un final alternativ, finalul ala banal pe care si l-ar fi dorit sau la care s-ar fi asteptat toata lumea.
Finalul alternativ poate fi urmarit AICI.
Si acum o intrebare, care final v-a placut mai mult? Chiar sunt eu singurul caruia i-a placut varianta originala, neconventionala?
Care final HIMYM v-a placut mai mult?
 
pollcode.com free polls

Pe curand...

luni, 8 septembrie 2014

Shin Dong-hyuk

Cu vreo 9-10 luni in urma mergem la o proiectie de documentar despre Coreea de Nord. Atunci, Adelin Petrisor, realizatorul documentarului ne povestea despre o carte despre singurul om ce a evadat dintr-un lagar de concentrare din Coreea de Nord. La scurt timp dupa, citeam Escape from Camp 14, o carte ce m-a marcat destul de tare si despre care tot vorbesc cand apare oazia.
Acum doua zile TVR1 a difuzat in cadrul reportajelor Telejurnalului un interviu realizat de Adelin Petrisor cu Shin Dong-kyung, protagonistul cartii despre care va vorbeam. E un interviu foarte interesant ce merita si citit si daca va impresioneaza, va redomand, din nou, si cartea.
Pe curand...

duminică, 7 septembrie 2014

Cartea fugilor

Nu as putea numi cartea lui Jean-Marie Gustave Le Clézio un roman, ci mai degraba un eseu despre claustrofobie si despre dorinta de evadare si fuga.

Intr-o noapte cu luna plina, acum vreo 3-4 luni, am tras concluzia ca nu am citit niciu roman african. Asa ca am pus mana pe telefon si am inceput sa fac saptarui. Asa am dat de J.M.G. Le Clézio, autor de origine africana (familia sa a fost stabilita in Mauritius, tatal sau lucrand toata viata ca medic misonar in Africa), laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 2008. Pe langa el am mai dat de doi autori celebri si pe toti trei i-am notat undeva, intr-o notica ca sa caut a doua zi pe siteurile mele ceva carti.
O luna mai tarziu, in una din discutiile mele telefonice cu Irinuca, aflu ca si-a cumparat o carte de pe net, ce era la oferta, la 5 lei. Imi spune ca ii placea mult titlul, Cartea fugilor, insa de autor nu stia nimic, cu toate ca era Laureat Nobel in 2008. Atunci mi-a picat fisa ca era unul din autorii pe care vroiam si eu sa-i citesc, asa ca i-am cerut linkul cartii si am comandat-o si eu.
Acum i-a venit randul...

Nu pot spune ca e cea ce as fi vrut eu sa citesc cand in noaptea aceea guvenata de o luna plina ce imi inducea insomnie. Eu as fi vrut un roman cu actiunea in africa, un roman despre obiceriurile, credintele si viata de acolo, scris de un basinas. Asa am citit In tara lui Dumnezeu insa Tatiana Niculescu Bran scrie din carti, fara sa fi simtit sau trait ceea ce prezinta acolo. Poate pentru ca m-a fi asteptat sa fie altceva, am pornit cu stangul si cartea nu a mai castigat teren in sufeletul meu, cu toate ca este o carte foarte buna si interesanta. Chiar nu mai citisem un roman experimental de mult. Si as fi vrut sa stiu ca asta e inainte sa il incep, ca il priveam altfel. E un roman ce o sa-i placa mult lui R, tocmai de aceea i l-am si recomandat. Cred ca i-ar face placere sa-l citeasca chiar in franceza, limba in care e scris. Sigur el o sa aprecieze cartea si astfel eu nu o sa ma mai simt vinovat pentru cele trei stele ce are i le-am acordat pe goodreads.

Pe curand...

vineri, 5 septembrie 2014

joi, 4 septembrie 2014

Cum sa strici ceva facut bine spunand ca faci o renovare

9 Mai 33. Acolo stau eu. Fostul bloc Bancorex, deasupra fostei Administratii Financiare si actuala Uniune a artistilor si Fisc.
Ca sa intelegeti despre ce o sa va povestesc, trebuie sa trecem in revista niste lucruri. Apartamentele de deasupra fostului Bacorex sunt proprietate privata, deasupra unei cladiri ce apartine acum statului. Pe vremuri, cand primele niveluri apartineau bancii, si parcarea blocului, facea parte de pe terenul privat. Dar, dupa ce banca a dat faliment, si statul a luat toate bunurile, parcarea a devenit publica, cu toate ca apartamentele s-au vandut cu locuri de parcare sau de garaj.
Asa ca a existat mereu o lupta intre proprietari si cei ce veneau la Finante, care fie ocupau locurile de parcare, fie blocau accesul in zona.
Acum cu proiectul de reabilitare si modernizare a strazii Miorita, a intrat si parcarea asta in renovare.  Desteptul de inginer de pe santier (fost coleg de-al meu, ca-i stiu moaca din facultate si isi arata fasolili la mine cand ma vede) a inchis si parcarea din fata blocului si pe cea de la Fisc si nici n-a terminat nicio parcare din zona ca timp de doua saptamani sa te chinui in disperare sa gaseti un loc unde sa parchezi.
Au scos toate dalele, au nivelat (cam era nevoie ca se lasasera, era un canal mai ridicat etc) dar au micsorat-o. In primul rand au modificat intrarea, astfel incat a disparut un loc de parcare. In al doilea rand, accesul in parcare se face pe o alee pe care incape doar o masina - ceea ce e destul de stupid dar cel mai tampit lucur e o bordura, plasata la intrarea in parcare, ce delimiteaza partea de alee si un loc de parcare, bordura pe care trebuie sa o incaleci, daca e parcata o masina mai mare langa scari, ca altfel nu e loc. Nu mai zic, ca din cauza bordurii nu mai poti sa intorci masina in parcare si trebuie sa iesi pe alee cu spatele, ca la nebuni.
Accesul ala ingust de la intrare e cam din scurt si nu e atat de usor sa intri in parcare, iar noua intrare e si mai aprope de intersectie, astfel chiar ca daca vii din centru nu poti sa mai intri in parcare, pentru ca sunt deja masini la semafor.
Ma intreb, colegul ala care a proiectat (ca proiectat se zice si in cazul de fata) parcarea, n-a calculat nimic? Adica lui la ochi nu i s-a parut cam ciudat ca nu e destul loc? Bun, inteleg ca iei niste distante minime din normativ, dar daca era deja o parcare care functiona perfect, de ce mama naibii ai reproiectat-o tu fix de-am pixelea, ca sa o busesti? Si de ce limba aia din bordura ce incurca pe toata lumea?
Nu stiu cine esti, nu stiu cati ani ai, unde ai terminat facultatea dar stiu cu mana pe inima ca esti prost pentru ca nu ai simt practic. Si aici e si vina facultatii ca nu te invata mai deloc sa gandesti practic si "outside de box". Misca-ti fundul in parcarea pe care ai proiectat-o si ai stricat-o sa-ti vezi munca.

miercuri, 3 septembrie 2014

17

Nu vreau sa dau din casa, dar stiu cat de mult l-a bantuit aceasta carte pe traducator, iar eu am citit-o intr-o ora. M-am simtit vinovat... Insa atat de bine a fost tradusa incat nu am putut sa o las din mana, cand de obicei (din motive de deficit de atentie), fac pauze maricele dup fiecare capitol citit.
Mi-a fost dor de un Oe bun, pentru ca ultima carte de Oe pe care am citit-o nu mi-a placut; mi s-a parut monotona, greoaie, statica...

17 e un micro roman (?) caruia i-as spune nuvela, despre un adolescent de saptesperezece ani caruia ii place sa se masturbeze sau nu. 17 e povestea unui tanar ce nu se regaseste in politica tarii lui, a unui tanar ce vrea sa se razvrateasca, ce nu vrea sa fie ca tatal sau, un tanar ce incearca sa fie ceva pe cont propriu. Da, asta e definita adolescentului. Deci, 17 e povestea unui oarecare alolescent scrisa dumnezeieste de un Laureat Nobel.
Deci, cine spune ca e o carte vulgara, scarboasa sau nu mai stiu cum am citit eu prin recenziile de pe net, e un mincinos ce incearca sa-si uite sau falsifice anii alolescentei, ani in care cu totii ne-am razvratit, ani in care cu totii ne-am simtit vinovati ca ne masturbam, ani in care am crezut ca noi vom schimba lumea. Eu inca mai cred asta...
Pe curand...

marți, 2 septembrie 2014

Ochii care nu se vad...

Anii trec atat de repede incat azi nu vroiam sa recunosc ca Kinkyper e in anul 5 de facultate... Cine e Kinkyper? Nu asta e important... Important e ca anii au trecut. Nu mai suntem in facultate, fiecare si-a vazut de viata lui iar in momentele in care ne vedem, din ce in ce mai rare, fosta gasca pare la fel pentru cateva momente. Apoi incep melancoliile si textele de genul "nu-mi vine sa cred ca a trecut atata timp de cand nu ne-am mai vazut" sau "bai, n-am mai fost aici de cand..." sau "iti mai amintesti...".
Cu timp in urma credeam ca o sa fim cu totii la fel, ca o se ne vedem de vietile noastre separate, dar o sa ne vedem macar odata pe luna... Ei, uite ca nu e asa... Si abia daca ne vedem odata pe an, cand unul dintre noi se insoara sau face un copil. Ca na, am ajuns la etapa aia din viata noastra. Eu ma pastrez, ca sa avem motiv sa ne vedem si peste vreo 5 ani....
Si uite cum nunta Laviniei (nunta care credeam ca se va intampla mai devreme - la cum o stiu pe Lavinia - e cea care se visa mereu mireasa) a rasturnat butoiul cu melancolie si nu mai sunt om de cateva zile...
Cine stie cand o sa ne mai vedem iarasi... La urmatoarea nunta? Hai totusi mai repede...

Pe curand...

luni, 1 septembrie 2014

Ingerul de gips

Habar n-aveti cat e de greu unei persoane ce sufera de Comportament Obsesiv-Compulsiv sa iasa din tabieturile si relulile ei, reguli pe care le considera guverantoare a armoniei sale. 
Eu nu pot sa fac anumite lucruri fara un plan stabilit inainte. Si dupa ce ma tin de acst plan ritualic, ma plictisesc pentru ca am si deficit de atentie.
Asa am citit anul acesta 52 de carti, dupa un algorim simplu, format din doua reguli:
1. Randul - prima carte cumparata, prima citita si nu stiva - ultima cmparata, prima citita;
2. O carte straina o carte romaneasca.

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)