vineri, 26 iunie 2015

Sleep Escape

Ati putea spune ca sunt sociopat cand o sa auziti ca am fost acasa, la trei sute de kilometri departare, doar ca sa dorm. Dar nu e chiar asa. Urma si urmeaza sa ma duc acasa pe 4 iulie si sa stau o saptamana. Nu avea niciun rost sa plec acasa pe 22. Insa s-a ivit ocazia, si eram atat de obosit de la caldura si de la galagia din camin, incat am spus ca trebuie sa evadez la padure.
A fost bine si frumos pana m-au napadit alergiile. Ca na, baiatul e crescut in centrul orasului si aerul curat ii e strain. In momentul in care m-am mautat la matusa mea, la padure, au aparut si alergiile. Pana atunci nu aveam, sau nu stiam ca am alergii la praf, polen par de animale. Faceam urticarii daca faceam abuz de oua, cola sau mancare picanta, dar nu alergii cu stranutat, ochi inlacrimati si nas infundat. Tot acolo am descoperit ca sunt alergic la intepatura de albine.
Am stat trei zile acasa si m-am ingrasat trei kilograme. Placintele, poale-n brau, ciorbe, mancare sanatoasa, cas proaspat de oaie de la stana din vecini.
Si am dormit. 6 ore de somn adanc nu se compara cu cele 8 chinuite din Bucuresti.
A fost frumos, si asta s-a vazut pe contul meu de instagram: @horicas. 

marți, 23 iunie 2015

Papadiile

34# Prima carte tradusa de A.S.

Acum aproape o saptamana am fost la Libraria Humanitas din Cismigiu la penultima Seara japoneza din acest sezon, la lansarea romanului Papadiile de Yasunari Kawabata. La Seara japoneza s-a vorbit foarte mult despre roman, ceaa ce m-a facut foarte curios sa il citesc, insa in acelasi timp, ma enervat pentru ca atunci cand l-am citit, am avut impresia ca stiu tot ce intampla. Dar a fost una din cele mai reusite seri de la Humanitas la care am participat. Eu sunt la a patrea carte de Kawabata (m mai citit The Dancing Girl of Izu, Snow Country si Maestrul de Go). Ordinea in care le-am citit e si ordinea in care mi-au placut, cu alte cuvinte Papadiile mi se pare cea mai buna carte de Kawabata pe care am citit-o.
Povestea curge atat de lin si de frumos si toate lucrurile par sa para ca o adiere fina de dinaintea furtunii. Papadiile, ultimul roman al lui Kawabata, un roman pe care autorul nu l-a mai terminat (initial mi-a fost frica de chestia asta si credeam ca o sa ma lase chiar cu ochii in soare ,insa romanul are un final deschis) spune povestea unei mame si a iubitului fetei, ce lasa persoana iubita la un azil de nebuni si se intorc acasa. Pe drumul loc cei doi au tot felul de discutii, mai mult sau mai putin normale si logice si te face sa te gandesti la conceptul de nebunie. Cine stabileste daca esti cu adevarat nebun? Oare cati nebuni sunt liberi si oare cati oameni normali sunt considerati nebuni?
La lansare s-au spus atat de multe despre carte, incat am impresia ca daca le spun si eu, ma repet. Si nu vreau sa fac asta si nici nu vrea sua dezvalui prea mult din poveste ci sa va las sa o desoperiti.
Foto: Dan Preda

Pe curand...

joi, 18 iunie 2015

Puterea muzicii

Imi place muzica pentru ca imi amiteste de cate ceva. Exista cantece care imi aduc aminte de un anumit moment pentru ca le-am ascultat in acea perioada. Teriaky Boys - Tokyo Drift imi aminteste de prima saptamana de facultate, pentru ca atunci fetele din grupa dansau pe cantecul asta, ce se auzea de pe telefonul unuia dintre colegi. Save me de la DJ Rynno si Sylvia imi aduce aminte de licenta, pentru ca dupa licenta am dansat nebuni pe melodia asta intr-un club din Iasi. The Pussycats Dolls - Don't Cha imi aduce aminte de majoratul lui V, pentru ca acolo am auzit pentru prima data piesa, iar Wassabi - M-am indragostit de tine, imi aduce aminte de L, si de drumurile pe jos pe splaiul Bahluiului, in drum spre facultate. Chris deBurgh - Lady in Red - primul sarut, sau Party in Transylvania a lui Marius Dragomir, de drumurile spre Poiana Teiului, in masina la matusa mea.
Dar rar mi s-a intamplat ca un cantec care il aud pentru prima data, sa imi starneasca o amintire. Zilele  trecute am vazut ca a aparut Top 100 cele mai cautate cantece pe Shazam in Romania. M-am uitat in top si multe melodii nu le stiam. De aceea am dat sa le ascult, Cand am ajuns la Gordon City - Imagination, o imagine din copilarie a inceput sa se deruleze in fata ochilor. Eu si cu sora mea, in camera mica din apartametul bunicilor, ascultam prima caseta a noastra. Ea era in genunchi in pat, dansand, eu dansand in picioare, langa masa rotunda pe care era combina cu doua casete si pick-up pe care o aveam. Nu prea imi amintesc ce cantece erau pe caseta aia, Poate Coco Jumbo sau ceva de la Ace of Base, clar imi e ca era un mix de cantece ce erau atunci la moda, la mijloc de anii '90. Nu mai stiu nici de unde aveam caseta. Poate o cumparase mama, poate vara-mea ne-o facuse, ca lucra la radio in perioada aia. Dar asta nu conteaza. Imaginea cu noi dansand si razand seara in camera mica, a fost de milioane. De atunci ascult melodia asta intr-una. 


Pe curand...

miercuri, 17 iunie 2015

Ich bin ein Berlier

#33 Titlul

Vi s-a intamplat vreodata sa alegeti o carte dupa titlu? Mie mai mereu. Despre Ich bin ein Berlier nu stiam nimic. Despre autor, Gabriel Andronache, nici atat. Apoi am aflat ca e din Iasi, ca scrie la ziare de renume, ca e scenarist responsabil cu scetchiurile celor de la Voua, coscenarist al filmului Ho Ho Ho si scenarist al unui scurt-metraj premiat pe la festivaluri internationale.
Cartea asta o am primita cadou, de la un prieten virrtual. De fapt am facut schimb de carti si printre titlurile pe care mi le-a dat, s-a numarat si asta.
Romanul e castigatorul concursului de debut organizat de Herg Benet in 2010 si spune povestea lui D. un inadaptat ce viseaza la o noua viata in Berlin. Micro-romanul ni-l prezinta pe protagonist in momentul in care isi [pierde locul de munca si se decide sa faca pasul care crede ca ii va schimba viata.
In Berlin incepe viata cu o minciuna, spunand ca e scriitor venit cu o bursa, insa incetul cu incetul isi recapata increderea in el si lucrurile par sa ii mearga bine.
E un roman ce poate fi citit cu usurinta pe un drum dinr-un capat de linie in altul, sau dimineata la cafea, sau doua seri la rand, inainte de culcare. Mi-a placut stilul usor acid in care e scris, insa povestea mi s-a parut usor banala. Am citit a autorul a castigat finaintare pentru a face un film dupa roman, si cred ca, cu oamenii protriviti, filmul ar avea sanse pe la Berlinada sau la Cannes.
Pe curand...

marți, 16 iunie 2015

Inapoi in Ghana

32# Bookfest

Am asteptat bookfestul cu sufeltul la gura. Si fix atunci m-am inblonavit de varsat de vant. Doar ca nu stiam, credeam ca am febra fanului. Si uite asa, cu febra, cu usturimi si cu mancarimi, am plecat la Romexpo sa stau gura casca prin standurile de carti.
Da n-a fost sa fie. Imi era rau, si tot ce-am facut a fost sa ma duc la standul Polirom, ca era acolo o lansare de carte la care voiam sa particip si sa ma uit glont la doua carti pe care vroiam sa mi le iau. Din alea doua, la o prima vedere, am gasit-o doar pe asta. Si mi-a fost de ajuns. Am platit si am iesit imediat, ca nu aveam stare.
Inapoi in Ghana a fost cartea anului 2013 in SUA, tara adoptiva a autoarei, de origine Ganiana si Nigeriana.
Romanul e, cei drept, foarte bun. Insa isi gaseste greu ritmul. Prima treime a carte a fost taraganita, lalaita, fara ritm, de imi venea sa o las de nu stiu cate ori. Noroc ca am probleme la mansarda si ca am ideea asta de a nu lasa un lucru neterminat, si i-am dat o sansa. De la a doua parte, totul a inceput sa fie altfel si lectura a curs atat de frumos.
Inapoi in Ghana e o carte despre nostalgie, despre o familie insirata in toata lumea ce se intoarce acasa pentru un eveniment neplacut, moartea tatalui.
Ma bucur pentru alegerea facuta la Bookfest si ma bucur ca am avut fixatia sa citesc un roman african. Inapoi in Ghana e o carte buna, ce merita citita.
Pe curand...

sâmbătă, 13 iunie 2015

Podul

Ieri am fost la Odeon, la piesa Podul, pusa in scena de compania de teatru japoneza Rin Ko Gun, Spectacolul face parte din selectia de la la Festivaulul International de Teatru de la Sibiu si a fost prezentat de Agentia pentru Afaceri externe in Romania cu sprijinul Ambasadei Japoniei in Romania.
A photo posted by Horea Sibișteanu (@horicas) on

Podul (Yaneura/ The Attic) este o colecţie de 12 episoade, aparent fără legătură între ele, care abordează incisiv o problemă socială tot mai frecventă în Japonia, denumită hikikomori. Se referă la adolescenţi, la tineri sau chiar la persoane mai în vârstă, care s-au închis în camerele lor şi refuză orice contact cu lumea din exterior. Toate scenele sunt jucate într-un decor claustrofob, de aproximativ 2 metri lăţime, de mărimea unei mansarde sau yaneura. În această piesă, „Yaneura” este şi numele comercial al „camerei” trapezoidale în interiorul căreia este jucat spectacolul, asemănătoare unui cort, pe care oricine o poate monta acasă, care este şi comercializată pe internet. Cu inteligenţă şi umor, piesa abordează fenomenul hikikomori din mai multe perspective, atât prin ochii participanţilor la acest proces de izolare autoimpusă şi involuntară (cumva ajung toţi să ocupe camere yaneura), precum şi prin ochii martorilor lor – familia şi prietenii. Poveştile variate din această piesă scrisă cu umor negru explorează implicaţiile hikikomori ca simptom al disfuncţiei sociale în Japonia post-modernă şi experienţele revelatorii ale celor care au fost atomizaţi de lipsa unei comunicări „reale” şi forţaţi să aleagă o viaţă izolată. 
Producţia realizată în 2002 la Tokio a avut reprezentaţii în toată Japonia, dar şi la Paris, Viena, Frankfurt, Roma, Terni, Yalta, Bucureşti, New York, Pittsburg, Miami. A fost distinsă cu Premiul Yomiuri pentru Cea mai bună regie, Premiul Kinokuniya şi Premiul Yomiuri pentru literatură. 
Fondată în 1983 de Yoji Sakate, Compania de Teatru Rinkogun a creat o serie de creații originale care dezbat o gamă variată de subiecte socio-politice. Tratând subiecte controversate și, pe alocuri, tabu, cum ar fi acțiunile Forțelor de auto-apărare ale Japoniei, apariția și influența culturilor religioase din Japonia, homosexualitatea, naționalismul și cenzura după Cel de-al Doilea Război Mondial, spectacolele Rinkogun aduc în fața spectatorilor dezbateri despre probleme sociale importante cu care se confruntă Japonia și comunitatea internațională. Sursa

vineri, 12 iunie 2015

Boeing Boeing

Cand esti bolnav, te plictisesti tare si ai foarte mult timp liber, asa ca in perioada aceea am participat la vreo trei concursuri pe facebook, concursuri ce ofereau bilete la teatru. Printre cele trei concursuri, unul era ceea ce imi doream de mult timp, si anume o invitatie dubla la Boeing Boeing. Am vazut reclame si promovari la piesa asta pe Antena 1, la greu, si mi-a placut mult. Cred ca sunt de acum doi ani de cand imi doream sa o vad, dar niciodata n-am avut bani pentru ea.
Alaltaieri vad notificare pe facebook ca TVCITY m-a taguit intr-un comentariu. Vad poza cu Boeing Boeing, inima incepe sa-mi tresara, citesc ca sa am confiermarea si da, am castigat!
Boeing Boeing, piesa ce l-a facut celebru pe Marc Camoletti, a intrat in Cartea Recordurilor pentru cea mai jucata piesa francofona. Exista mii de interpretari in intreaga lume si cinci filme dupa aceasta piesa.
In piesa originala, Bernard este un arhitect persian (in reprezenatiile mai noi de pe Broadway e american mutat la Paris) ce are trei logodnice, una frantuzoaica (sau italianca), una americanca si una nemtoaica, toate trei insotitoare de zbor, niciuna nestiind una de asta. Ceea ce mi s-a parut genial e ca la noi e ca au modificat un pic piesa si au adaptat-o la societatea noastra (Traducerea si adaptarea Irina Margareta Nistor) si insotitoarele de zbor au ajuns: evreica, romanca si rusoaica. Logodinicele sunt jucate de Alexandra Velniciuc (evreica), Monica Davidescu (romanca) si Tania Popa (rusoaica). De departe Tania Popa/ rusoaica a fost preferata mea pentru ca mie rusa mi se pare o limba foarte sexy si logodnica rusoaica mi se parea iubita perfecta.

marți, 9 iunie 2015

13

E pur ghinion sa faci varsat de vant la 28 de ani, cand ai niste deadline-uri, cand e cald si frumos afara, cand n-ai nimic in frigider si cand esti singur cuc intr-un camin si nu acasa la mamica. E nasol tare sa faci febra mare, sa ai frisoane, sa nu ai echilibru si sa vomiti orice bagi in gura. Si sa fii singur.
Dar a treut si asta. Si ca sa nu uit vreodata a am avut varsat de vant, am ramas cu 13 semne pe fata. Celalalte, de pe maini, picioare, corp, nu mai conteaza...
E interesant ca dupa doua saptamani de boala incepi sa-ti dai seama care iti sunt adevaratii prieteni si care sund doar cunostiinte sociale, ce te cauta doar cand au chef sa iasa cu tine in oras.

Ieri am primit avizul sa ies din casa, asa ca nu am stat pe ganduri si am plecat. A fost misto sa iesi la aer dupa 14 zile insa in acelasi timp imi dau seama ca au uitat ce inseamna sa folosesti misloacele de transport in comun.
Si in sfarisit nu mi-a mai zis pedometru sa nu uit sa-l folosesc. Innebunise in ultimil doua saptamani cand vedea ca fac maxim 300 de pasi pe zi.

Nervi la metrou

Intr-o zi o sa intru intr-o Pitzi corporatista din aia care sta propria in fata usii de la metrou ca Bitica la poarta noua. Fa, da-te si tu i lateral ca sa iasă lunea si apoi pot sa intri si tu. 
O sa-mi iau un Oast. Sau cum se chema sprayul ala de camera ce elimina mirosurile, nu le acoperea. Si cum prind unul ce pute cu mana pe bare de la metrou, cum ii dau un fâs. 
Oare cum e sa fii fata si sa ai mai mut par pe mana decat iubitul metrosexual? 


Daca ati vazut un nebun imbracat in gri cu crem, mare, cu o carte rosu cu negru in mana, cu casti in urechi si o geanta albastra, ce citea si dansa in legea lui la metrou la Victoriei 2, eu eram. Scuze, nu mi-am dat seama ca sunt in public...

Pe curand...

P.S. Multumesc Super Kos pentru ziua de ieri. You are the best!

duminică, 7 iunie 2015

Consumatorul de suflete


31# Poponet sau Pentru ca banii pot cumpara totul.

Gata, de azi am voie sa ies din casa, teoretic. O sa ies maine. Nu mai am varsat de vant si odata cu asta am terminat si seria de trei carti de duzina pe care le-am citit in a doua sapatmana de boala: Garsoniera din padurea de macarale, La capatul lumii si in tara aspra a minunilor si Consumatorul de suflete.

Cartea lui Poponet m-a bantuit de mult. In primul rand m-a enervat a un pustan de bani gata scrie o carte pe BlackBarry si e publicata de o editura importanta din Romania, in timp ce tineri talentati si fara intrare la edituri, fug cu manuscrisele din stanga in dreapta si li se inchid usile.  Apoi am vazut ca Alex Stefanescu il lauda si il numeste un fel de Gatsby de Dorobanti. Ma intrebam daca l-a cumparat... Curiozitatea ma macina asa ca am cumparat cartea.
Cartea contine un numar de 13 scrisori catre o iubita, scrisori in care personajul principal isi confeseaza aventurile. Sa fiu sincer, m-a pacalit. Timp de 304 scrisori. Apoi m-a enervat. Si m-am enervat pe mine ca m-a pacalit. Am fost sub influenta lui Alex Stefanescu care scrie o frumoasa prefata cartii. Rusine! Inteleg ca ti-e foame si tie, dar e jenant sa te vinzi asa usor pe bani. Sub influenta criticului am vazut un Codin Maticiuc inteligent, cultivat, ce si-a dorit sa fie fericit si atunci a coborat de pe piedestalul sau si inceput sa piarda vremea cu muritorii de rand.  L-am inteles si m-am regasit undeva in povestea asta. Insa apoi mi-am dat seama ca nu e chiar asa. Tot ce face Poponet asta, face pentru ca are bani. Sprge bani in cluburi, duce o viata luxoasa in toata lumea, agata femei dupa femei, si toate astea pe banii lui taticu. Si sa nu-mi spuna mie cineva ca sunt banii lui, ca are propria afacere, ca tot de la tati a avut bani de ea. Codin Maticiuc nu a scris o carte in care se desfinteaza, asa cum spune Alex Stefanescu. Ci a scris o carte in care se lauda cu opulenta. Daca era un om simplu, si nu un Crai de Dorobanti, plin de bani, ii mai cadeau femeile la picioare? Se mai putea hranii cu sufletele lor ca sa le arunce apoi in ploaie? Nu. Poponet e un copil razgaiat care se joaca cu o jucarie noua si apoi o strica. 
I-am dat tutusi doua stele pe goodreads pentru ca m-a prins si am lasat cu greu cartea din mana. M-a facut curios sa vad pana unde se duce cu nesimtirea.
Pe curand...

sâmbătă, 6 iunie 2015

La capatul lumii si in tara aspra a minunilor

30# Murakami

Nu sunt un fan al lui Haruki Murakami. Am spus asta de fiecare data cand am avut ocazia. Mi se pare un scriitor de citit in tren si nu unul de Nobel. Dar nu-mi displace. De aceea am citit pana acum trei carti scrise de el. Insa asta de acum a fost ciudata.
Am o prietena ce spune ca Murakami e un fel de Coelho japonez. Mi-a placut mult aceasta comparatie. E un fel de Laurentiu Cazan al literaturii japoneze. Adica are variatii pe aceasi tema.  Am tras conculuzia asta citind doua romane de-ale sale. Insa cu asta m-a bagat un pic in ceata, pentru ca de data asta apare un element nou, fantasticul.
Romanul isi desfasoara actiunea pe doua planuri: In tara aspra a minunilor, Tokyo, unde un computator, angajat al Sistemului, lucreaza la un proiect secret si este urmarit de Simbolatori si Intunegrii. Lumea asta in care fiecare este ceva anume, mi-a adus aminte de Divergent si cred ca e o obsesie a noastra de a nu devenii niste roboti etichetati in viitor. La capatul lumii, e un oras unde nimeni nu imbatraneste insa unde nimeni nu isi aminteste ce a fost. Ajunsi in orasul ingradit de un zid mare, oamenii isi pied umbrele, care raman cu memoria si devin sclave sau prizoniere. 
Cele doua lumi par atat de diferinte insa au ceva in comun. Si nu ma refer la Unicorni (asta a fost WTF-ul romanului pentru mine), ci o poveste spusa in paralel ce se leaga abia la final.
Nimic nou, nimic wow, insa bine scris si usor de citit. Aceleasi metafore: zidul, iarna, frica pierderii indentitatii. Exact de ce aveam nevoie cand eram bolnav.
Pe curand...

joi, 4 iunie 2015

Hot in Cleveland


Acum vreo 6 ani, dupa ce am vazut in cinema The Proposal, mi-am dat seama ca imi place foarte mult de Betty White. Asa ca m-am uitat pe IMDb sa vad in ce mai joaca si am descoperit ca incepuse sa apara intr-un serial, numit Hot in Cleveland. L-am cautat pe net, m-am uitat la episodul pilot si mi-a placut la nebunie. Era atat de bine scris si glumele erau atat de amuzante, incat nu ma mai saturam.
Timp de 6 ani, joi, cand Hot in Clevend era in program (miercuri in US, e deja joi la noi), stiam ca am parte de o portie buna de ras. Niciodata nu m-a dezamagit. Pana azi, ca s-a terminat si nu o sa-mi mai faca zilele de joi pline de rasete.
Am descoperit niste actrite foarte bune si sper sa le revad cat de curand in noi proiecte. Cat despre Betty White, sa o tina Dumnezeu in viata si sa joace cat mai mult timp. Ca la 93 de ani e o minune ca e atat de activa.
Pe curand...

marți, 2 iunie 2015

Horea si prima inghetata

Pentru ca sunt acasa de duminica trecuta, obligst fortat de un varsat de vant si pentru ca ma plictisesc tare, m-am decis sa fac misto de mine.
O mare parte din voi, cititorii mei, stiu ca sufar de OCD si asta mi-a format niste obiceiuri ce par amuzante. Nu gasesc acum linkul, dar v-am mai povestit de nebuniile mele, ca ritualul de dinainte de examen, insa nu cred ca v-am povestit despre inghetata.
Sa fiu sincer, pana anul asta, nu am considerat ca e ceva ciudat. Dar cum caldura a venit destul de devreme, am tot fost invitat la o inghetata si cand am refuzat, si am explicat motivul, toata lumea a inceput sa rada.
OK, nu mananc inghetata pana la 1 iunie. E atat de ciudat? Mi-am propus ca prima mea inghetata intr-un an sa fie fix de ziua copilului. Si oricat de cald si de frumos e afara in mai, pana pe 1 iunie nu mananc.
Acum doi ani, pe cand eram inca in Japonia, s-a nimerit sa fiu plecat toata ziua pe 1 iunie si nu am apucat sa manac o inghetata. Mi-am dat seama undeva pe la 11 noaptea, dupa ce facusem o baie si eram in pijamale, insa asta nu m-a facut sa renunt, si am fugit pana la combini, de unde mi-am luat o inghetata si am mancat-o pe nerasuflate.
Anul asta era sa raman fara inghetata. Doar ca am prieteni minunanti, care au avut si au grija de mine cand sunt bolnav si mi-au adus o inghetata sa o am pentru ziua de 1 iunie, cand am mancat inghetata inainte de micul dejun. M-am sacrificat pentru poza.
Sunt chiar atat de nebun? E atat de ciudat ca mananc prima inghetata din an pe 1 iunie?
Pe curand,,,

P.S.: Mai aveam una. Mancam ridichi si urda pentru prima data in an de Paste. Dar cum Pastele poate sa varieze atat de mult, m-am lasat de asta si cum apar ridichile, cum imi cumpar. Iar despre urda, nu ma pot abtine...

luni, 1 iunie 2015

Garsoniera din padurea de macarale

29# Placerea vinovata

Imi place Dan Chisu. E placerea mea vinovata. Cand eram adolscent imi doream sa ajung Dan Chisu cand o sa fiu mare. Cred ca de aia am si citit Singur sub dus, roman ce mi-a adus 100 de probleme suplimentare la mate. De ce? Nu stiu daca stiti coperta cartii. E cu un barbat ud si gol fotografiat de la buric la genunghi. Trei maini de femeie ii acopera podoabele. In ora de mate mi-a cazt cartea din banca si proful a zis ca e ceva porno, oricat am zis eu ca nu e. Si mi-a dat 100 de probleme suplimentare de facut. Despre ce era cartea? Habar n-am. De la Chisu imi amintesc doar filmele: Ursul, Websitestory si Si caii sunt verzi pe pereti, toate filme bunicele. Nu de Cannes sau de Berliniada, dar filme amuzante, cu povesti bune.

De data asta m-a atras titlul romanului. E o metafora afat de frumoasa pentru un tanar inginer constructor ca mine. Nu ma asteptam sa fie vreo capodopera literara, insa nici la un narator omniscient, omnipotent si subiectiv nu ma asteptam. Apoi, tema romanului e fumata si rasfumata in exprimarea artistica post-decembrista in Romania: artistul care fuge din tara in timpul comunismului, se intoarce ca mare personalitate dupa revolutie si se confrunta cu demonii comunismului, mascati in noii lideri ai democratiei.
Pe parursul lecturii am tot avut impresia ca e un scenariu de film facut si resfacut. Dupa ce am citit romanul, am gasit un interviu cu Dan Chisu de la Bookfest 2013, unde a relansat romanul, in care zicea ca romnul are la baza un scenariu de film pe care nu l-a mai pus in practica. Bine a facut. Era o alta varitie pe aceasi tema.
Cu toate ca lecturarea sa face usor, si Dan Chisu scrie binisor, cursiv, pe parcursul lecturarii m-a enervat  trecerea brusca de la o scena la alta si graba cu care nareaza aumite scene.
Nu stiu daca pot recomanda cuiva acest roman, insa pentru mine, in situatia actuala (bolnav de varicela, obligat sa stau in casa) a fost o lectura usoara, exact cam ceea ce aveam nevoie.
Pe curand...

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Scriu despre:

japonia (462) carte (227) de-ale mele (176) Facultate (123) filme (108) mancare (85) seriale (79) EU (64) scoala (64) muzica (60) oameni (49) prieteni (49) blog (48) excursie (44) Bacau (41) Iasi (41) Romania (40) funny (37) teatru (36) tv (31) bucuresti (29) Coreea (25) playlist (20) facebook (17) sesiune (17) internet (14) sarbatoare (14) copilarie (12) fashion victim (12) iPhone (12) natura (12) romani (12) politica (11) vacanta (11) Ghibli (9) camin (9) jurnal de calarorie (9) leapsa (9) opinii (9) proza (9) telefon (9) constructii (8) dincolo de metropola (8) literatura (8) transport (8) tren (8) familie (7) fotografie (7) kinki (7) presa (7) traditii (7) google (6) tehnologie (6) 1 mai (5) Atena (5) deviantart (5) iarna (5) petrecere (5) photoblog (5) presesiune (5) prostie (5) psihologie (5) viata (5) Pishinau (4) cadouri (4) cultura (4) despre mine (4) mare (4) poezie (4) raceala (4) servicii (4) Craciun (3) aniversare (3) autocunoatere (3) criza financiara (3) dentist (3) kamakura (3) liceu (3) nikko (3) timp liber (3) yokohama (3) banc (2) capitan planet (2) desene (2) la multi ani (2) memorial (2) metrou (2) obiceiuri (2) postmodernism (2) prietenie (2) prosti (2) scris (2) societate (2) taxi (2) Disneyland (1)